Precedate de legenda pe care o reprezintă pentru orice iubitor de muzică, Opera de Stat din Viena, Filarmonica vieneză au oferit publicului, care umplea Sala Palatului până la refuz, un regal care va rămâne desigur gravat în memoria fiecăruia. Cu patru decenii în urmă, Filarmonica vieneză ne încântase, pe aceeaşi scenă, sub bagheta lui Karajan cu puritatea şi transcendenţa unor simfonii de Mozart, Schubert. Astăzi, este alt public, suntem cu toţii alţii, şi ei şi noi, dar am vibrat cu aceeaşi intensitate sub conducerea incandescentă a lui Seiji Ozawa.

Îngemănată cu Opera de Stat din Viena, în a cărei fosă poate fi auzită seară de seară, orchestra şi-a etalat în faţa noastră cele două faţete ale activităţii sale, opera şi concertul simfonic. Chiar Directorul General al celebrului teatru vienez, timişoreanul Ioan Holender a ţinut să prefaţeze prima seară cu câteva cuvinte, subliniind cu eleganţă că prezenţa în România a ansamblului Operei de Stat din Viena îl onorează, fiind doar o "infimă răsplată" pentru contribuţia artiştilor români la viaţa muzicală a Vienei, de la Traian Grozăvescu până în zilele noastre.

Începutul l-a făcut "Salomeea". Pe scenă o orchestră enormă, un grup de solişti şi dirijorul - un vrăjitor. O muzică de o densitate copleşitoare explorează şi amplifică, pentru a obţine maximum de tensiune, tot ceea ce limbajul post-wagnerian putea purta în el ca exces. Armonist somptuos şi orchestrator virtuoz, Richard Strauss a creat o imagistică sonoră aproape vizuală în plasticitatea ei, amalgamând în tabloul sonor senzualitate brutală sau sublimată tristanesc, colorit oriental, atmosferă arhaică, accente de un expresionism tenebros spunându-le într-o corelaţie strânsă cu textul lui Oscar Wilde. În centrul operei este Salomeea - eroina de o feminitate dogorâtoare, orgolioasă, condusă de o pasiune morbidă şi de dorinţe neînfrânate - inocent