Mihail Kogălniceanu şi-a legat numele de trei momente fundamentale pentru devenirea României moderne: revoluţia din 1848, Unirea de la 1859 şi Reforma agrară din 1864. Nu a fost iertat pentru asta. Cercurile ostile revoluţiei pînă tîrziu în interbelic concedeau să-l tolereze pe Kogălniceanu pentru moderaţia sa a "căii graduale" în comparaţie cu radicalii munteni (Bălcescu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti). Dar pentru contribuţia sa esenţială la reforma agrară, înfăptuită ca un act al loviturii de stat, datorată îndărătnicei împotriviri a moşierimii din Corpurile legiuitoare, dizolvate de Cuza, la îndemnul primului său ministru, n-a fost iertat deloc în epocă şi mai tîrziu. I s-a amintit mereu de acel act revoluţionar sau numai impus pe calea forţei, fiind stigmatizat drept "omul de la 2 mai". După abdicarea silită a lui Cuza Vodă (care, în ultimii doi ani, nu l-a văzut pe fostul său prim-ministru cu ochi buni, considerînd, profund eronat, că M. Kogălniceanu voieşte să-şi aroge pentru sine întreg meritul reformei agrare), Kogălniceanu intră într-un con de umbră politic. Continuatorii spiritului înnoitor ajung foştii lui colegi munteni şi aceştia nu-l prea agreau. A mai fost ministru de Externe în 1877, în care calitate a declarat, în parlament, independenţa ţării, apoi a fost nevoit să se mulţumească numai cu mandatul de deputat sau senator, nemaiocupînd nici o demnitate publică în stat. Dar cuvîntul său, atunci cînd îl rosteşte, era temut şi ascultat. În 1891, bolnav, moare la 74 de ani, pe masa de operaţie a unui spital parizian, uitat şi sărăcit. Fusese un orator strălucit şi un discurs al său mai important putea să creeze lesne un răscolitor cutremur parlamentar. Şi asta nu numai în vremea sa de glorie de sub domnia lui Cuza Vodă ci şi mult mai tîrziu, nimicindu-şi efectiv, prin verbul său persuasiv şi patetic, adversarul sau adversarii. De aceea, tocmai, era te