Convinşi că cea mai recentă este şi cea mai bună carte a romancierului, ne vom opri la Ziua şi noaptea (Editura ALLFA, 1998, 529 p.), un impecabil eşantion al lungii şi coerentei cariere narative a lui Nicolae Breban, autor reputat prin deja memorabilele titluri Francisca, Animale bolnave, În absenţa stăpânilor, Bunavestire, Don Juan, Îngerul de ghips, Drumul la zid, Amfitrion (3 volume). Mesajul acestor scrieri, explicit sau indus prin protagonişti, este unul al unor nuclee de putere, reprezentare şi influenţă întemeiate de cele mai multe ori în condiţii de deplină, anonimă conspiraţie. De-aici şi epica tenebroasă în care se încheagă treptat, în tehnica pânzei de păianjen, relaţiile între centrul de perfecţionare spirituală şi periferia indivizilor apţi să fie recrutaţi, folosiţi, eventual eliminaţi, inclusiv fizic.

Fidel temelor, obsesiilor şi viziunii sale despre maladiile modernităţii, Nicolae Breban, în aceeaşi cheie a realismului psihologic şi a fabulaţiei nesfârşite, aduce în arenă o seamă de protagonişti vizitaţi de mitul nietzschean al supraomului, decişi să-şi schimbe fundamental condiţia în lumina acelui model suprafiresc. Ei îşi realizează orgolioasa ruptură şi aventură ontologică, negând şi sfidând totul în numele unei unicităţi asumate, al unei elite luciferiene menite să schimbe radical un tip de umanitate drogată de apele călduţe, toxice ale democraţiilor occidentale. Instituindu-se ca modele ale unei noi alianţe, ca maeştri, lideri sau pescari de oameni în scopul renovării pierdutei armonii între spirit şi trup, între vorbă şi faptă, între viaţă şi artă, aceşti protagonişti refac pierduta relaţie străveche magistru-discipol, laitmotiv al cărţilor lui Nicolae Breban, tot mai complexă pe măsura evoluţiei sociale, spirituale, politice. Chiar dacă în treacăt vine vorba în Ziua şi noaptea de raportul suzeran-vasal, aristocrat-plebeu, monarh,