După 1990, învăţământul superior a devenit una dintre puţinele afaceri rentabile din România. Ivite asemeni ciupercilor după ploaie, universităţile - de stat şi particulare - au fost privite cu simpatie în numele rolului pe care urmau să-l joace în modernizarea ţării. În doar câţiva ani, numărul studenţilor a crescut vertiginos, astfel încât te-ai fi aşteptat ca la zece ani după deschiderea largă a uşii facultăţilor economia românească să beneficieze de puternicul şuvoi de aer proaspăt. Lucrurile stau cu totul altfel. Pe şleau spus, catastrofal.
Da, învăţământul superior a fost şi a rămas o afacere, însă nu pentru studenţi şi nu pentru profesori. S.r.l.-uri conduse, adesea, de analfabeţi venali, care-au călcat pentru prima oară într-o universitate direct în biroul de rector (�patroni" incapabili şi neinteresaţi să opereze distincţia între o langoşerie şi un institut de cercetare) scot profituri de miliarde din negoţul înjositor cu diplome. Excepţiile sunt rarissime - şi cu atât mai mult trebuie salutate. Însă media �investitorilor" în învăţământul particular e alcătuită din siniştri ciubucari şi din obsedaţi de câştig cu mentalitate de chelner.
Să nu se înţeleagă din cele spuse până aici că mă refer doar la universităţile particulare. La fel de jalnică - dacă nu chiar mai jalnică - e situaţia în destule unităţi de învăţământ superior de stat create după 1990. Create, evident, în numele clientelismului de partid. Ion Iliescu a simţit nevoia, într-o perioadă când puterea sa trebuia consolidată, să instituie astfel de celule de sprijin pe termen lung. Aşa s-au născut �universităţi" (ghilimelele sunt obligatorii!) unde vrei şi unde nu vrei, de obicei în jurul unui şogun local credincios magului de la Cotroceni: orice târg posesor de stradă principală a fost, musai, echipat cu lectori, conferenţiari şi profesori care până atunci nu arătau aptitudini de
