O ştire de săptămîna trecută de la New York: cîinii folosiţi pentru descoperirea eventualilor supravieţuitori de sub dărîmăturile Gemenilor au făcut o puternică depresie din cauza maldărului de rămăşiţe umane; ca să-şi vadă mai departe de treabă, ei au fost "minţiţi", determinaţi adică să creadă că, printre atîtea cadavre sfîrtecate, se mai află şi oameni întregi şi vii. Chiar dacă nu se ştie exact numărul celor ucişi, vorbindu-se de cîteva mii, americanii sînt şocaţi şi, iată, şocaţi sînt şi cîinii dresaţi să caute viaţa sub tonele de fier şi de beton.

Altă ştire, tot de săptămîna trecută, din Germania: un grup de intelectuali şi scriitori, în frunte cu Günter Grass, consideră că datoria ţărilor civilizate atacate de barbaria teroristă este de a răspunde civilizat, nu barbar. Pînă aici, nimic de zis. în afară, poate, de faptul că sugestia lui Dario Fo sau a Nadinei Gordimer, laureaţi ai Premiului Nobel, aflaţi printre semnatarii apelului, ţine de o retorică bine cunoscută a stîngii politice din deceniile trecute. O analizează remarcabil François Revel în Cunoaşterea inutilă, carte tradusă şi la noi, şi apărută la Humanitas, pe care însă nu par s-o fi citit tocmai cei la care ea se referă. în esenţă, retorica stîngii a constat mereu în a invoca valorile umaniste drept unic scut împotriva agresiunilor antiumane de orice fel, a crimelor contra umanităţii, în definitiv. Cît despre eficienţa practică a unui refuz raţional şi civilizat al iraţionalei ucideri în masă, ce ar fi de spus? Cum ar putea statele democratice să se apere de duşmanii democraţiei recurgînd exclusiv la armele umanismului şi toleranţei?

Apelul pus la cale de scriitorii germani, simpatizanţi ai Partidului Verzilor (dacă am înţeles bine, fiindcă nici mass-media, nici presa scrisă occidentală sau românească nu s-au grăbit să-l popularizeze, cu excepţia lui The Guardian şi a lui Berlin