Eram un pustan cind am vazut Take, Ianke si Cadir la Municipal, cu inegalabilul Jules Cazaban. Ani in sir am avut in urechi vocea lui, cu accente si nuante pe care pina la el nu le auzisem decit in… viata! Caci mi-a fost dat sa traiesc si sa am acces in lumea din Take, Ianke &Cadir chiar la… Bucuresti. Cu Kalimera si Hair Olsun, cu Mazel Tov si Na Zdrave, Parev si Hai noroc unde Imam Baildi, babic, sugiuc, pastirna mergeau la schimb cu scordalia si „stiuca umpluta“ ca si sarmalele, „raciturile“ sau cozonacii care nu „ieseau bine“ decit la Mme Xulescu sau Yculescu. O lume – din perspectiva zilei de azi, fascinanta, cu amicitiile si inamicitiile de rigoare, cu „specificul“ fiecarei parti implicate, cu suparari („L-a facut pe ala mic jidan…“) si impacari („Haidi, bre, se poate, copil estem, dat putina bataie terminat…) ce veneau atit de neasteptat, echilibru precar, dar si lucruri stabile pe durata lunga, ironii, intepaturi, dar si intelegere reciproca, de atitea ori gesturi frumoase, solidaritate.

O lume, greu de inteles pentru bucurestenii de azi, de la Foisor si pina in Vacaresti, de la Obor – placintaria lui Papaiani – pina la Meinl (in Piata Gemeni) si Fagadau (colt cu Eminescu); poate, cine stie, vom evoca intr-o buna zi acest univers, de altfel bine prins de Canetti, ca sa dam doar un singur exemplu sud-est european. Ani in sir, chiar pina in cei din urma, mai pomeneam de rolul facut de Jules Cazaban. (Cu Costin Cazaban, muzicolog si jurnalist cu staif, la Paris, am fost coleg de liceu la „Spiru Haret“.) Si-l tineam minte si pe Ciubotarasu in Take, dar de Ion Manta uitasem; acum imi vine in minte silueta subtire si angoasata a altui actor, care a jucat un Smerdeakov de zile mari la Nottara; figura lui demonica m-a urmarit multa vreme; cum il chema? Sandulescu? Nu stiu. In fine, nu despre reconstituirea unui spectacol ar fi vorba. (Restaurantul Moldo