Îmbinarea spiritului poetic cu capacitatea de a surprinde resorturile politice este o calitate singulară. În general, poeţii, firi visătoare, imaginează relaţii şi situaţii utopice fără legătură cu realitatea dură şi prozaică a politicii, iar politicienii nu se prea hazardează în lumea metaforelor şi simbolurilor în care se complac aleşii muzelor. Consideraţiile unui Victor Hugo sau ale unui Alecsandri sînt interesante pentru mişcarea de idei a epocii, dar nu cuprind o evaluare realistă a forţelor aflate în concurenţă în perioada contemporană lor. Istoria este cîmp de preocupare pentru poeţi, căci ei se cufundă în visări pe tema creşterii şi descreşterii popoarelor, al scurgerii ineluctabile a timpului, în fond al destinului omenirii. Meditaţii mai mult sau mai puţin adînci, mai mult sau mai puţin sugestiv exprimate, în funcţie de personalitatea fiecăruia, meditaţii care nu conţin, în general, analize lucide asupra sensului unor acţiuni politice. Verbul poetic poate susţine, adesea chiar cu mare eficacitate, gesturile oamenilor de acţiune; dar, analiza logică şi rece se îngemănează prea arareori cu spiritele deschise spre universuri imaginare.

Eminescu este o excepţie fericită în acest sens. El a fost preocupat pînă la obsesie atît de metafizic, cît şi de destinul istoric. Evident, soarta României a fost în centrul preocupărilor sale. Dar, evoluţia ţării este privită de el în complexul forţelor care au gravitat în această regiune şi care i-au influenţat decisiv existenţa. Iar poetul român proiectează istoria naţională pe fundal universal şi, cum vom vedea, chiar pe fundal cosmic, descifrînd principiul pe care îl încarnează principala forţă care ne-a pecetluit existenţa ca neam de-a lungul secolelor.

Poemul eminescian Memento mori este o istorie a omenirii construită pe ideea caducităţii civilizaţiilor. Civilizaţiile se definesc însă ca fiind mater