Într-un costum vişiniu, un bărbat fără vîrstă, nu prea înalt, obraz pătrat, ochi dulci de femeie. Dosare peste dosare, arhive, corespondenţe ale unor celebrităţi apuse, fotografii de familie, colecţii de reviste vechi, aparatură electronică la zi, un vis pe minut, proiecte-explozii în lanţ. Utopii? El e omul cîrtiţă. Săpătorul care amuşină prin galeriile unui cimitir cu orgoliul nemăsurat al celui care ştie că poate să învie morţii. Nicolae Ţone, alias Nicolae Magnificul, împătimitul avangardei, vînătorul de cărţi fără zgardă, de cărţi care trag cu praştia, editorul care rupe gura tîrgului azi, ieri adolescentul îndrăgostit iremediabil de poezia lui Vinea, Gherasim Luca, Paul Păun, Geo Bogza, atunci cînd toate aceste nume zăceau ascunse în coşul cu rufe murdare. De bună seamă înainte de a fi editor Nicolae Ţone a fost poet, pentru că nu te poţi simţi irezistibil atras de poezie, nu poţi să te înhami la o căruţă cu monştri sacri, dacă nu simţi tu însuţi în tine o pîlpîire de poet, o cît de mică asemănare cu cel căruia i te închini. Cartea indecent de voluminoasă a lui Nicolae Ţone, cu un titlu la fel de indecent Nicolae Magnificul, împodobită cu provocatoarele desene ale lui Nicolae de Popa, cu dedicaţii şi texte manuscrise arborînd un aer princiar, din care nu lipseşte particula nobiliară de, nici ziua de 10 Mai, care marchează înscăunarea regelui, apariţia cărţii şi aniversarea autorului, e derutantă prin ostentaţie ca o femeie care face risipă de parfum şi de bijuterii. La prima vedere obiectul-carte lasă o impresie de nesăţioasă vanitate. Dar poezia? "Scriu cu litere kilometrice cu versuri kilometrice cu sentimente şi idei kilometrice" - iată o mărturisire, o posibilă profesiune de credinţă. Un poet al cantităţii, al multului, terorizat de teama de a nu fi spus niciodată destul. Poezia lui Nicolae Ţone se înscrie pe linia dicteului suprarealist debord