Riscînd să fiu catalogat drept un suflător în iaurt, cred că măsurile de siguranţă luate în România împotriva unor atacuri teroriste se întemeiază pe o corectă evaluare a riscurilor. Chiar dacă nu e probabil ca România să devină o ţintă, acest lucru e posibil. Nu pentru că ar fi ţara noastră buricul pămîntului, ci din simplul motiv că nu cunoaştem planurile terorismului internaţional. Nu ştim nici cum este organizat, încît n-are rost să luăm peste picior măsurile de protecţie doar pentru că, la prima vedere, teroriştii au ţinte mai importante decît România. Cîtă vreme nu le cunoaştem priorităţile, nu putem ignora posibilul.
După cum bine ştim însă, la fel cum la noi există o tendinţă nejustificată de minimalizare a unor probleme cît se poate de serioase, am avut şi avem de-a face şi cu obiceiul maximalizării lor, dintr-un exces de zel adeseori regretabil, prin efectele pe care le produce. În această din urmă privinţă România are o experienţă istorică nefericită. Mă refer la excesele Puterii şi ale patrioţilor ei de serviciu, în diferite momente ale istoriei noastre, unele foarte apropiate. Nu intru în amănunte deoarece ne-am întoarce la perioada încordată de la începutul deceniului trecut, aceea a democraţiei originale, a mineriadelor devastatoare şi a "vinderii ţării". Cu preţul unor răni care s-au cicatrizat cu greu, politicianul român aflat la putere a înţeles din 1990 încoace cît poate întinde coarda în propriul său beneficiu. Cînd scriu despre politicianul român, mă grăbesc să precizez că nu mă refer şi la politicienii peremişti, în frunte cu liderul lor, C.V. Tudor.
Actuala putere din România s-a declarat necondiţionat de partea NATO şi a Statelor Unite în războiul acestora împotriva terorismului şi a celor care îl sprijină. Cei care vor să ştie cîte acţiuni ar putea cîştiga România, în calitate de candidată la intrarea în NATO, de pe urma a
