"Nu fac o proză de reconstituire istorică sau etnografică. Eu sunt acum mai mult un hagiograf decât un istoric. ş...ţ Nu fac evocare, ci revelare. Adică acest gen de proză mi-ar plăcea, genul revelatoriu. ş...ţ Specialitatea scriitorului, obiectul său, este tragedia şi taina."

Aşa spune naratorul lui Vasile Andru într-una din prozele volumului Cel mai îndepărtat paradis. Şi avem temeiuri să credem că această declaraţie rămîne valabilă pentru tot ce scrie Vasile Andru. într-un fel ea ne orientează lectura şi aprecierile. Pentru că, citită din această perspectivă, literatura lui Vasile Andru nu mai poate fi măsurată cu instrumente general-valabile, ci trebuie pusă în paradigma unui tip special de producţie literară. Un tip ai cărui reprezentanţi ar putea fi Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu. Adică aceia (şi în special ultimii doi) care nu scriu doar literatură sau mai bine zis pentru care literatura e doar reflexul inteligibil al unei alte preocupări, ezoterice, ciudate, revelatorii. Se înţelege deci că nu performanţa estetică, formală va fi de căutat în primul rînd la un astfel de scriitor, dacă vrem să rămînem în sistemul care a generat o atare literatură, deşi toate scopurile urmărite (fiorul atingerii unei alte realităţi, explicaţia supra-carteziană a lumii) se bazează pe un înveliş estetic minimal fără de care miezul, mesajul n-ar putea fi perceput.

Iar Vasile Andru îşi construieşte acest înveliş estetic într-un fel foarte personal, creînd un sunet şi un montaj puternic originale, care pot să nu placă neapărat, dar care îi creează scriitorului un loc aparte în proza contemporană. Un loc depărtat deopotrivă faţă de fanaticii formei, dar şi faţă de spiritualiştii fără formă, nedigerabili.

în proza din care am citat la început e vorba despre o fată foarte frumoasă, Elena, aflată în ziua nunţii ei, într-un sat din Munţii P