De la Palatul Dogilor la UNESCO - Mircea Eliade si aripile ranite
ale pamintului - O epifanie de aur intangibil si de rosu
- Insule, punti, in calea torturii
Un gust al discretiei, ostil redundantelor explicative, o repulsie salubra fata de confesiunea ce devine etalaj, un dispret ferm pentru precipitarile ostentatiei se regasesc constant, la Sultana si Ovidiu Maitec, in atitudinile lor de artisti. Nimic din nabadaioasa cochetarie, care ii face pe atitia altii sa paradeze infipt, in atentia privitorului, somindu-l la o complicitate de tipul m’as tu vu. Limpezimea nu-i, insa, retractila, ea rasare dintr-o exigenta ce se poate dovedi incomod raspicata, exploziva chiar, la adresa exercitiilor dubioase, si a manifestarilor de cinism insuportabil. Ne-am intilnit in astfel de reactii, nu o data, Ovidiu Maitec ne-a stat alaturi, punind in cumpana ponderea reputatiei lui, cind, bunaoara, incoltita de muscaturile unei viperine intransigente ideologice si ale unui zelos negativism birocratic, initiativa primei expozitii de sinteza asupra artei romanesti de dupa razboi, – pe care o realizam la Muzeul de Arta, impreuna cu Theodor Enescu – parea sa se clatine iremediabil. Si cite alte exemple de solidaritate cu efect salutar, in seria Critica si actiune, pornita de Anatol Mindrescu, sau in contextul expozitiilor de anvergura pe care le-am croit, marcind niste jaloane semnificative, cu ocazia Congresului International de Estetica ori a Colocviului Brancusi! Trunchiurile aspre de lemn purtind dialog cu lina – sculptura si tapiserie, infratite intr-o mare expunere la Dalles, ori staturile indraznet oferite spatiilor libere, in parcul castelului de la Mogosoaia, – astfel de afirmari, la care Ovidiu Maitec contribuise din plin, instituiau fagaduinte de viitor.
Prezenta lui, depasind circumstantialul, se inscria in arii tot mai largi, opera incepuse a emi
