O femeie – condamnata la moarte – moare atirnata de streang. Inainte sa moara, ea cinta. Si vrea sa fie libera pina-n ultima clipa, de-aceea refuza cagula: Marlene Dietrich isi mai privea o data chipul in sabia unui ofiter inainte de a fi executata, in Dezonorata de von Sternberg; la Lars von Trier, in Dancer in the Dark, femeia este Björk, si singurul ei „machiaj“ sint niste ochelari cu nu-stiu-cite dioptrii... Bun venit in universul provocator al celui mai abil manipulator de imagini de la Hitchcock incoace!
Von Trier nu poate scapa de o eticheta care afirma doua lucruri contrarii: „geniu sau sarlatan“. La-nceputul carierei lui era doar „un talent promitator“; apoi – dupa Europa (in SUA: Zentropa, care este, de altfel, si numele casei lui de productie) – a devenit „unul din cei mai interesanti regizori actuali“; odata cu Breaking the Waves se vorbeste despre el in termeni aproape mistici... In tot acest timp, danezul a alimentat cu buna stiinta comentariile cele mai fantasmagorice, creindu-si o reputatie de cineast dificil, maniac, cu o „viziune“ la limita blasfemiei cinematografice... Iar apogeul l-a atins, acum, cu acest ultim film al sau: Dancer in the Dark a primit Palme d’Or la Cannes 2000 – o recompensa pe care unii i-ar fi atribuit-o inca de la primul „episod“ al asa-zisei „trilogii a Inimii de Aur“: Breaking the Waves.
„New World“
– Iti propun, Mihai Chirilov, sa discutam Dancer in the Dark pornind de la coada spre cap! Este o abordare insolita, dar „curiozitatea“ acestei solutii se sustine, cred eu.
„Nu-mi dau seama daca evolutia mea urmeaza o anume logica. Cert e ca-mi place sa explorez si sa gasesc lucruri noi. Iar pentru asta nu fac decit sa-mi urmez curiozitatea. E singurul proces creativ pe care-l cunosc. In momentul de fata, am sentimentul ca am ajuns la capatul unui ciclu. Tot ce-i posibil, asadar, sa fi exploa
