Centrul Cultural Francez si Teatrul National Cluj: L’oubli – Uitarea de George Banu.
Regia: Mihai Maniutiu;
Coregrafia: Sylvain Groud si Vava Stefanescu.
Cu: Sylvain Groud, Vava Stefanescu, Cornel Raileanu, Mihai Kiss, Eva Crisan, Cristina Cimbrea, Angelica Nicoara.
Ca sa impresionez prin luminoasele mele cunostinte scenico-lingvistice, as putea scrie cam asa: „…alunecind intr-o vizuala simbioza, ideile regizorale si cele coregrafice s-au metamorfozat intr-o unitate de-o plasticitate simbolistica in care gesturile transfigurate se metastaziau cu icneli si gemete metafizice, iar cuvintele rostite alunecau intr-o empatie sensual-erotica ranind trupurile goale si storcind din sfircurile alungite, ca o tortura necesara, stropi de poezie amestecati cu cei de lucitoare sudoare…“ si tot asa mai departe, intru naucirea cititorului-spectator. Lucrurile au fost mult mai simple. Spectatorii adunati in hol au asteptat, grupati, sa li se deschida usile foaierului. De la inceput, s-a creat o atmosfera de vaga neliniste. Apoi am fost condusi spre cabinele actorilor si am intrat pe scena si am fost asezati in fund pe scaune si banci de lemn, intr-o lumina mohorita. Patru mirese sedeau in fata noastra, lipite de cortina de fier, in pozitii diferite, patru fete mari (dar nu si slute), cu fetele acoperite de voalul uitarii, sa zicem. Si incepu spectacolul. Miresele, sarind de pe scaun, se pornira a se izbi de cortina de fier cit puteau ele de tare. Cap, piept, pintec, genunchi, coate… La inceput, scena fu socanta. Ca si cum cineva arunca cu albi porumbei intr-un zid hidos. Ca si cum se zbateau sa scape din ghearele intunericului. Dar tot lungindu-se acest „dat cu capul“, si fetele abordind, uneori, pozitii hilare, tensiunea initiala se dilua rapid. Iar spectatorii incepura sa chicoteasca. Toata izbirea aia deveni de-a risu’, nu de-a plinsu’. In sfirsit,
