La 31 octombrie se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui E. Lovinescu (1881-1943). Este, după Titu Maiorescu, pe care l-a urmat îndeaproape în principiile lui, consacrîndu-i mai multe cărţi, şi înainte cu o generaţie de G. Călinescu, unul dintre cei trei mari critici de care se leagă literatura română din epoca modernă. Maiorescu a fost ctitorul genului, protagonistul celei dintîi bătălii canonice prin care spiritul critic s-a impus şi a deschis calea autonomiei esteticului. Lovinescu a fundamentat modernismul, despărţind definitiv apele, fiind liderul de opinie necontestat al primei vîrste europene a literaturii noastre. în sfîrşit, G. Călinescu a fixat canonul - de la origini pînă în prezent - cu care au operat toţi, scriitori, critici, profesori, de la al doilea război încoace, un fel de sinteză a maiorescianismului şi lovinescianismului, în pofida colapsului realist-socialist din deceniul 6, a cenzurii şi a ideologizării forţate. Ca şi Maiorescu, şi spre deosebire de Călinescu, E. Lovinescu nu şi-a legat numele exclusiv de activitatea de critic literar. N-a făcut propriu vorbind politică, dar a avut o gîndire politică. A fost, din acest punct de vedere, un liberal şi un prooccidental. Şi-a imaginat istoria modernă a României ca pe o luptă între forţele reacţionare, de sorginte est-europeană şi autohtonă, puternic ancorate în tradiţie, localism şi ortodoxie, şi forţele revoluţionare, de sorginte occidentală, franceză îndeosebi, capabile să introducă şi la noi, deşi cu întîrziere, spiritul înnoitor şi luminat al capitalismului. Civilizaţia română modernă ar reprezenta triumful europenităţii asupra autohtonităţii, al culturii majore (în sensul lui Blaga) asupra celei minore, al civilizaţiei burgheze raţionale şi deschise asupra naţionalismului nostalgic şi reacţionar.

Filosofia politică lovinesciană este la fel de actuală după comunism cum a fost înai