Timpul nisiparniţei

La prima vedere, Cartea ceasului de nisip (Das Sanduhrbuch) este doar un fermecător şi erudit eseu despre instrumentele de măsurat timpul. Chiar dacă nu ar fi decît atît, cartea lui Ernst Jünger ar constitui, cu siguranţă, un punct de referinţă într-o eventuală istorie a discursului cultural despre timp şi temporalitate. Nisiparniţe, cadrane solare, clepsidre, ceasuri mecanice, ceasuri ignice, cu toată aparenţa lor spectrală, de lucruri cu patină, cu istoriile şi etimologiile lor (aflăm, de pildă, că în greceşte klepsydra înseamnă hoţ de apă, aluzie la picurarea imperceptibilă a lichidului dintr-un recipient în altul), se aglomerează în paginile cărţii ca într-o prăvălie de antichitaţi, alcătuiesc un bric-á-brac imaginar a cărui atmosferă păstrează ceva (ne)liniştitor şi fascinant ca însăşi durata pe care aceste instrumente au fost destinate să o măsoare.

Dar Cartea ceasului de nisip este departe de a se reduce numai la atît. La o lectură mai atentă ne dăm seama că toată cantitatea aceasta de informaţie funcţionează mai degrabă pretextual. Grefată pe o viziune maniheistă asupra percepţiei duratei şi pe o predispoziţie marcat nostalgică, erudiţia de-a dreptul năucitoare a scritorului german conduce discursul pe piste trasate cu eleganţă, spre concluzia că timpul ceasului mecanic şi acela al nisiparniţei se exclud. La acest nivel avem de-a face cu o meditaţie gravă asupra relaţiilor conflictuale dintre natură şi civilizaţie, cu alte cuvinte dintre paradisul pierdut corespunzînd timpului regenerator al nisiparniţei, pe de o parte şi "lumea oamenilor săraci de timp" adică lumea ceasornicelor şi a racordurilor, pe de altă parte ("Cel care vrea să aibă parte de linişte, de somn, de contemplaţie să caute izvoarele mai adînci ale timpului(...) în stăfundul nostru trebuie să avem timp. Timpul nisiparniţei trăieşte în noi toţi, nu doar în