Referindu-se, în însemnările sale, la momentul imediat următor terminării războiului (anii 1919-1920), Corneliu Baba mărturiseşte fără echivoc: ,,...făceam ce voiam, căpătasem faimă şi aere de portretist, lucru justificat de un anumit orgoliu al vîrstei." Era încă perioada craioveană, cînd el lucra constant în atelierul tatălui său şi cînd supravegherea acetuia se exercita atent, dar fără intervenţii explicite, cu excepţia momentelor în care normele academiste păreau ameninţate prin interpretări nepermis de libere. Nu se ştie nimic despre lucrările din această perioadă, fie pierdute cu totul, fie rătăcite anonim prin vreo colecţie particulară sau chiar păstrate cu discreţie în familie. Că faptele stăteau chiar aşa, cum o spune pictorul, că dobîndise adică o ,,faimă de portretist", este un adevăr incontestabil. Primul argument ar fi acela că, înzestrat cu o îndemînare ieşită din comun pentru desen, Baba nu putea să nu-şi folosească această calitate pentru a face cu precădere lucruri ce se bucurau de o atenţie maximă, atît în mediile artistice academiste, cît şi în opinia acelui segment din public care se interesa de artă. Iar genul cel mai autoritar şi cel mai preţuit era tocmai portretul, socotit o expresie maximă a talentului şi a serozităţii, dar şi dovada irefutabilă a celei mai înalte măestrii profesionale. În al doilea rînd, de-a lungul întregii sale cariere, Corneliu Baba a avut o permanentă fascinaţie a portretului, o adevărată mistică a acestuia, şi este în logica firii ca un asemenea interes obsesiv pentru fizionomie şi pentru chipul interior să se fi aşezat în conştiinţa pictorului de foarte devreme, chiar o dată cu formarea personalităţii sale. Şi, în sfîrşit, în al treilea rînd, cele mai timpurii lucrări cunoscute sînt chiar două portrete; un Autoportret şi un Portret al mamei, ambele aflate în colecţia artistului. Primul este datat 1922, cînd autor