Nici regiile autonome nu funcţionează la noi atît de prosper ca industria minunilor. La noi plîng icoanele, chipul Maicii Domnului apare unde cu gîndul nu gîndeşti, preoţi venerabili se ocupă de exorcizări, venerarea moaştelor a devenit fenomen naţional. Unii comentatori se grăbesc să tragă de aici concluzia că în România a crescut spiritul religios. Iniţial, am crezut acelaşi lucru, dar la o analiză mai atentă descoperim altceva. Chiar cu totul altceva. După jocurile piramidale de tip Caritas, după bingomanie şi Lotofilie, nădejdea în minuni şi pelerinajele la sfinte moaşte trădează o aceeaşi perspectivă a multora dintre români asupra felului în care îşi pot rezolva probleme imediate sau de durată. La vremea lui, Ioan Stoica a fost venerat de milioane de concetăţeni ai noştri ca un făcător de minuni financiare. Cine se atingea de cultul lui Stoica risca să provoace burzuluiala pelerinilor norocului. Te lapida norodul dacă te impingea demonul raţiunii să anticipezi falimentul fostului valutist. Mai tîrziu, români nevindecabili au băgat zeci de milioane în bilete de bingo, pentru a-şi spori şansele la marile cîştiguri televizate. Pensionari strîmtoraţi rău, şomeri fără speranţe, dar şi oameni cu venituri bunicele s-au îndatorat ori au consolidat afacerile caselor de amanet într-o vînătoare nebună după visul de aur de la bingo. Nu mai vorbesc de lotofili, care trăiesc între două trageri, ci speranţe gonflate de calcule probabilistice. Într-o asemenea lume, aşteptarea minunilor devine obligatorie. Icoanele se simt obligate să plîngă pentru a le face pe plac celor păcăliţi de Stoica, celor sărăciţi de investiţiile la bingo şi celor care aşteaptă semnul numerelor cîştigătoare în lupta lor cu şansa la loterie.

Mai sînt însă şi adevăraţii nefericiţi, bolnavii cronici, handicapaţii care îşi blesteamă zilele şi cei care îşi văd îngustate, pe zi ce trece, şansele