Dacă naivitatea îţi dă tîrcoale, atunci tevatura noastră televizată în jurul Afganistanului te poate face să crezi că, după americani şi, hai, după englezi, noi, românii, avem de spus ceva decisiv în ecuaţia conflictului (motiv, evident, de mîndrie naţională!). Sustraşi de inventivele televiziuni de la călduţele habitudini obştesc-private, urniţi din fotolii şi din iatacuri de taină, mandarinii galonaţi şi negalonaţi ai puterii vocalizează într-o sotto voce grav-cavernoasă, responsabilă, asigurînd masa electorală panicată de iminenţa războiului să stea cuminte, să nu mai pună întrebări speriate excedatelor televiziuni privat-obşteşti: vigilenţa lor de insomniaci responsabili e curată garanţie; iar dacă fidelul electorat aude, cumva, noaptea vuiet de bombardiere (americane? engleze?), să fie convins că ei, şi numai ei, le-au permis zborul pe cerul înstelat de deasupra patriei.

Ce tot ai, domnule, cu Iliescu? sînt întrebat, jumătate glumă, jumătate serios. Şi ca întrebarea să aibă şi-un moţ, urmează, de fapt, schepsisul ei: eşti în criză de subiecte? nu mai poţi picta? N-am nimic cu Iliescu, răspund, cu omul Iliescu, deşi, fie vorba între noi, nu poţi despărţi total fiinţa din carne şi oase de faptele ei (ar interveni imediat deterministul meu de serviciu), numai făptura asta putea face ceea ce face. Dar nu omul acesta, ca individ în masa indistinctă românească, mă/ ne interesează, ci exponenţialitatea lui în răstimpul public pe care-l trăim. Mă rog, dacă n-ar fi existat el, altul, la fel de harnic, ar fi fost inventat de regimul instaurat în urma tancurilor ruseşti. Că, slavă domnului, nu de "harnici" duce lipsă ţara asta levantin-leneşă. Şi mai e ceva, încerc eu să dau consistenţă propriului demers persuasiv: după un deceniu de la înlăturarea (de iure) a dictaturii, începe să se cuibărească în noi un soi de amnezie periculoasă. Ameţit de "hărmălai