"...Amintirea se poartă ca o prostituată, se lasă cumpărată, nu te poţi bizui pe ea şi n-are memorie". Aceasta este fraza-cheie dintr-un cuvînt înainte pe care Nicolaus Sombart, sociolog şi prozator, îl scrie la cartea sa de memorii, Tinereţe la Berlin (Univers, 1999, trad. Magdalena Mărculescu, prefaţă de Rodica Binder). Este, cred, şi cel mai important lucru care desparte memoriile de jurnal: memoriile n-au memorie, dar o pot redobîndi. Pe paradoxul distincţiei amintiri / memorie se sprijină delicat toată cartea lui Sombart, scrisă la începutul anilor 80, la Wissenschaftskolleg zu Berlin, din Wallotstrasse 19, cartierul Grunewald. Aproape patru decenii îl despărţeau în acel moment pe autor (născut în 1923, în Berlin) de tinereţea petrecută în exact aceleaşi locuri: un liniştit quartier résidentiel construit în epoca de strălucire a Germaniei wilhelmine. Străzile, casele, aerul erau aşadar pentru el încărcate de amintiri şi, totuşi, fără memorie. Ca să prindă în capcana amintirilor şi memoria, Sombart îşi concepe cartea ca pe un joc sau ca pe o vrajă: o simplă relatare "la gura sobei", fără intrigă, fără un plan vizibil, fără început şi fără sfîrşit. Jocul este în beneficiul cititorului, căruia nu i se oferă teze, inculpări sau disculpări - perioada decupată este una dintre cele mai triste pentru Germania: 1933-1943 - ci fragmente de viaţă. Puse cap la cap, acestea dau un sens mai adînc trecutului. Ce se află în acest trecut şi cum arată adolescentul Nicolaus Sombart?

Întotdeauna mi s-a părut minunat să am o mamă româncă. Era ceva special, exotic, care mă deosebea de toţi ceilalţi, de colegii de clasă, de băieţii de lîngă Diana See, dar mai ales de familia mea germană, în care găseam reprezentarea germanităţii în toate variantele caracteristice: cea prusacă din Berlin şi Potsdam, cea funcţionăresc-militară, cea protestantă în două variante, liber