Vara care abia a trecut a lăsat urme adânci în memorie. Totul a început cu demonstraţiile violente împotriva întâlnirii ţărilor Uniunii Europene, de la Göteborg. Simpli trecători şi tineri care voiau doar să citească poeme au fost atraşi în vârtejul demonstranţilor, fiind răniţi şi, în învălmăşeală, ridicaţi şi închişi împreună cu cei care aruncau cu pietre. Încă din luna mai se simţea în aer o mare tensiune. Exact atunci, la Muzeul de Artă Modernă din Stockholm s-a deschis pentru cinci luni expoziţia "Calea rezistenţei", însumând patruzeci de ani de critică a societăţii exprimată în opere cu mesaj politic, al căror ton a luat forma timpului în care au fost create.

Textele care însoţeau imaginile au subliniat faptul că, din punct de vedere istoric, arta a fost mereu un protest împotriva a ceva nedrept, o revoltă împotriva a tot ce stagnează, ameninţând să obtureze căile libere ale gândirii şi simţirii. Acest protest s-a realizat mereu numai cu mijloacele specifice artei, total diferite de acelea întrebuinţate de putere.

Cam în acest fel au conceput expoziţia organizatorii ei, în frunte cu David Elliott, cel care între timp şi-a părăsit postul de director; poate fără a bănui că în esenţa artei de orice fel există mereu o altă dimensiune, pe care Arthur Rimbaud în timpul său o numea capacitate vizionară, o forţă de prezicere, de care autorii înşişi nu sunt totdeauna conştienţi. De exemplu basorelieful în ghips al lui Niki de Saint Phalle, un fel de panoramă alegorică a lumii care înfăţişează clar sfârşitul marilor imperii ale timpului nostru: cel roşu, dar şi celălalt, numit în glumă "al doilea imperiu roman". Încă din primăvara acestui an m-a şocat colţul din dreapta al basoreliefului cu imagini din New York, de exemplu, cu turnurile gemene de la World Trade Center, simboluri ale puterii economice atacate de două avioane. Opera se numea King Kong,