Sfîrşitul verii româneşti coincide întotdeauna cu o tevatură complexă, oscilînd între grijile începutului de an şcolar şi ,,pusul'' murăturilor. Povestea murăturii bucureştene, între ritualul tomnatic al tradiţionalelor gogonele şi modernismul exotic al conservelor de brocoli, respectă an de an, cu stricteţea unui obicei străvechi, alergatul prin pieţe (,,păi, acu' mă uit doar la preţuri şi pe urmă cumpăr''), tocmitul la tarabe (,,hai, dom'le, că-ţi iau toată marfa, mai lasă şi mata la preţ'') sau schimburile de reţete (unii le ,,pun'' în saramură ,,că ies mai aromate'', alţii preferă ,,să fie acre ca lămîia''). Pieţele bucureştene devin acum loc de pelerinaj pentru inovatori şi tradiţionalişti. ,,În fiecare an încerc să murez ceva nou... anu' trecut au fost struguri, anul ăsta iau ciuperci''. Prevăzătorii sorţii rămîn însă la reţetele şi conservele cunoscute. ,,Io de cînd mă ştiu pun varză, gogoşari şi gogonele. N-o să mă-ncurc acum cu mofturi''. Tot acum se delimitează pasionaţii, artiştii murăturilor, cei care transformă borcanele de gogonele şi castraveţi în veritabile opere de artă, de cei care ,,iau ca să fie''. ,,Unii vin şi cumpără ce e mai frumos şi nu se mai uită la ban, alţii mi-o servesc p'aia cu «io iau ca să mănînc, nu să mă uit la ea ca la tablou», şi atunci trebuie să mai las din preţ''. Nea Gigi vinde în piaţa Moghioroş de cincisprezece ani. ,,Pe vremuri mai făceam şi io afaceri cu aprozarele... mai scoteam o pîine... acuma ce să zic? Oamenii cumpără, da' se tocmeşte mult''. Filosofia reminiscentă a timpurilor trecute, ,,cine ştie ce ne-o aştepta'', îndeamnă şi azi majoritatea pensionarilor să strîngă bani, un an întreg, pentru varza salvatoare sau borcanele cu bulion. ,,...numa' că anu' ăsta nu ştiu ce-o să mai pun la sticlă, că roşiile sînt scumpe rău şi toate

numa' lemn''. Anticipatul conservelor cu aspirină este şi el riscant. ,,păi