Sosit în vara lui 1990 la Iaşi, Georges Diener a fost primul director al Centrului Cultural Francez, pe care l-a organizat, l-a deschis oficial (în aprilie 1991) şi l-a impus ca o prezenţă de marcă în viaţa oraşului. Dinamic, dezinvolt, perseverent, de o ireproşabilă civilitate, spiritual şi receptiv, Georges Diener şi-a făcut, nu numai la Iaşi, mulţi prieteni. După ce şi-a terminat mandatul, a fost numit mai întîi director al Centrului Cultural Francez de la Moscova, iar apoi consilier cultural la Ambasada Franţei de la Chişinău, unde a pus pe picioare un Institut cu o, deja, bogată activitate. Prin 1992, cred, Georges Diener îmi împărtăşea proiectul său despre o cercetare privind rezistenţa anticomunistă în România, în special aceea din anii '50 a ţăranilor ascunşi în munţi. Mărturisesc că am privit proiectul cu oarecare scepticism: mă gîndeam la dificultatea investigaţiilor în arhive, la efortul pe care trebuie să-l facă un străin (şi încă unul foarte tînăr) pentru a înţelege România comunistă a deceniului şase, la investiţia de timp şi de energie pe care le presupunea o atare întreprindere. Mă bucur că toate aprehensiunile mele au fost eronate. Georges Diener nu numai că şi-a dus la bun sfîrşit cercetarea, dar a materializat-o într-o teză de doctorat (la susţinerea căreia, ce a avut loc la Paris, am fost, printr-o fericită întîmplare, prezent) şi, acum, într-o carte publicată de Editura L'Harmattan. Cartea, prefaţată de Dna Catherine Durandin (care a fost şi conducătoarea tezei), se intitulează L'autre Communisme en Roumanie şi are ca subtitlu "Résistance populaire et maquis. 1945-1965". Titlul e uşor de tradus: Celălalt comunism în România. Nu ştiu însă - nu e atît o obiecţie, cît o întrebare - ce a vrut să spună autorul: să fie vorba de comunismul aşa cum era el în realitate, şi nu cel de faţadă, din discursul propagandistic şi din istoriografia de parti