"Experienţa românească din ultimul deceniu, ca şi a altor ţări din Europa Centrală şi de Est, demonstrează că majoritatea acţiunilor anticorupţie s-au concretizat, în principal, în măsuri de combatere punitive, al căror efect nu a fost, nici pe departe, cel scontat". Este o frază oficială ce apare în "Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei", document adoptat de Guvern. Această cărţulie cu denumire pompoasă impresionează printr-o răsturnare a modului în care oficialii români abordează o problemă delicată. Înainte de toate, documentul este realist, calitate care lipseşte de obicei programelor naţionale pe diverse teme menite să fure ochii presei şi electoratului. Corupţia din România nu mai este de mult opera unui grup de mafioţi care jefuiesc poporul. De aceea, nu mai poate fi combătută de comisarul Cattani, înarmat cu pistol şi onestitate, chiar dacă am avea aşa bravi poliţişti. Acest lucru nu a fost înţeles de guvernanţii de după 1996, au crezut că prin comitete naţionale şi judeţene pot stîrpi un fenomen generalizat, endemic şi sistemic. Singurul lucru rămas de pe urma acelei campanii este un maldăr de arhive care fac acum deliciul cercetătorilor şi studenţilor la istorie, dacă demnitari de rangul doi nu le clasifică drept secrete de stat. Nu au înţeles că degeaba prinzi un delincvent, dacă locul său e ocupat de altul care perpetuează sistemul. A fi onest nu mai este în România o decizie personală. Asta dorea să spună într-un recent număr din Dilema un tînăr funcţionar cînd afirma că e în zadar să te opui: ori te comporţi ca atare, ori sistemul te scoate în afara sa. Singura soluţie pentru combaterea buruienilor este scoaterea rădăcinilor. Realismul acestui program este determinat de analiza cauzelor fenomenului. De exemplu: "excesul normativ: fetişizarea legislativă multiplică, datorită incoerenţei şi redundanţei, oportunităţile pentru corupţie". La n