Vă propun să ne jucăm (hermeneutic) de-a mitogeneza. Începem prin a spune că descălecarea la români este impuls afectiv. În Cronica anonimă*, gîndul descălecătorilor de a se aşeza în locurile de peste munţii unde i-a purtat bourul, le-a venit de la Dumnezeu, numai că acest gînd de inspiraţie divină nu este lipsit de orice temei, odată ce aceşti vînători rătăciţi în pustiurile de dincolo de munţii cei înalţi ai "Maramoreşului" au "povestitu tuturoru celorulalţi de frumuseţea ţerii şi de apele şi de isvorele ei". Motivul povestirii acesteia feerice este simplu: "ca să se aşeze şi ei acolo". De altfel, în istoria oricărei colonizări, există asemenea povestiri care motivează pornirile oamenilor şi decizia lor de a apuca pe drumul colonizării. Că aşa este, ne spune cronica în sintagma "şi le-au plăcutu tovarăşiloru loru gîndulu acesta, şi au hotărîtu să mergă şi ei unde fuseseră tovarăşii loru". Story-ul întemeietor acţionează, în acest caz, în felul modern al unei agenţii publicitare. Mai este un motiv care declanşează emigrarea, şi anume sporul de populaţie dintr-o parte şi "pustiul" dintr-alta. Este greu de spus cam cît anume ar fi putut fi populaţia românească din Maramureş în epoca descălecatului, în schimb mărturii despre pustietatea (relativă şi ea, ce-i drept) ţinuturilor colonizate există. De fapt, şi aici, Cronica anonimă, dar şi alte letopiseţe, sînt dincolo de istorie, investigaţia de faţă îşi găseşte mai degrabă rostul în radiografia imaginarului creator. Pustiul este un topos, un mod de a vizualiza trecutul descălecării de către cronicar pentru a marca aşa nu absenţa oamenilor, ci, mai degrabă, absenţa statului. Descălecarea înseamnă aici tocmai aşa ceva: trecerea de la pustiul statal de dinainte la statalitate, care seamănă cu trecerea de la starea de "ţalină; ţelină" la "desţălinare; desţelinare", adică de la pămîntul înţelenit la ogorul arat. În