Învăţam la limba latină, acum mai bine de douăzeci de ani, între alte ziceri de înţelepciune, şi pe cea potrivit căreia non scholae, sed vitae discemus - "învăţăm pentru viaţă, nu pentru şcoală". Bineînţeles că e un nonsens să crezi că înveţi de dragul şcolii, de vreme ce ai să te desparţi de ea pentru totdeauna. Însă mai nimic din ce se întîmpla zi de zi la clasă nu părea să îndrume spre lumea de afară. Învăţam pentru extemporal, pentru teză, pentru admiterea în liceu, pentru examenul de treaptă, pentru bacalaureat, pentru admiterea în facultate şi aşa mai departe: un soi de cursă cu obstacole, înfruntate mereu cu spaima în suflet de a nu capota pe parcurs, către o linie de sosire despre care n-aveam nici cea mai vagă idee cum ar putea să arate. Cu timpul, neliniştile şi curiozităţile legate de punctul terminus creşteau. În anul trei de facultate mi se urîse de învăţat, ca şi multora dintre colegii mei. Voiam să aflăm ce putem face cu tot ce îngurgitasem de-a lungul a cincisprezece ani. Am dat, în sfîrşit, diploma, lehămetiţi de puzderia de cursuri şi de seminare, de examene scrise şi orale. Dup-aia am văzut listele de repartiţie - obligatorie, în anii '80. Ne-am trezit împrăştiaţi prin toate colţurile ţării, profesori pe la şcoli generale ca vai de lume, prin cătune, sate şi, fericiţii cu note de absolvire mai mari, comune şi orăşele, unele chiar cu staţie de cale ferată, distribuiţi, după obiceiul timpului, la clase "de sacrificiu", în care erau adunaţi elevii socotiţi - şi sortiţi - să nu aibă nici o şansă de a ajunge la liceu. Mai apucam să ne revedem din cînd în cînd, pe la sfîrşit de săptămînă, şi să reluăm aceleaşi două teme: "cum faci?" (cu care mînă predai şi cu care administrezi scatoalce?) şi "de ce-am fost atît de tîmpit să nu rămîn măcar un an-doi repetent la facultate?". Era momentul pentru a-i revizita pe antici: dacă chiar nu învăţăm pentru şc