În timp ce armata americană îşi vede de treabă, încercînd să distrugă una din cele mai mari şi periculoase reţele teroriste din lume, în tot felul de publicaţii şi la tot felul de niveluri se aud vocile îngrijorate ale celor ce stau pe margine. Preocuparea lor - legitimă - este soarta victimelor civile rezultate în urma acestor bombardamente. Căci victime există, chiar dacă bombele au acum în vîrf calculatoare mai puternice decît cel la care scriu eu. Şi corolarul acestei îngrijorări - campania trebuie să fie cît mai scurtă. Cred însă că, majoritatea acestor voci se pronunţă pe baza unor preconcepţii care sînt justificate fie prin neştiinţă, fie prin anti-americanism. Prima prejudecată derivă din faptul că nu se înţeleg obiectivele campaniei. Dacă ar fi în joc doar obţinerea unei supremaţii militare, mai ales că e vorba de o ţară fără o apărare anti-aeriană semnificativă, lucrurile ar fi ceva mai simple. Aviaţia americană trebuie să distrugă însă mii de obiective mici şi meschine, de ascunzători pierdute printre munţi şi dealuri, ca să le facă inutilizabile pentru forţele talibanilor, în special în perioada de iarnă. Ţară săracă, n-are nici garnizoane spaţioase, nici poligoane ce se văd de pe lună. Spre deosebire de americanii care au făcut birouri în blocuri ce n-au putut fi doborîte decît cu Boeing-ul. Distrugerea acestei micro-infrastructuri va dura. Şansa ca toţi talibanii să se disciplineze peste noapte e infimă. A doua acuzaţie se referă la aşa-numita lipsă de precizie a bombardamentelor şi la faptul că "oameni nevinovaţi mor cu sutele". Pînă una-alta, nu există relatări independente care să confirme cifrele lansate de ambasadorul taliban la Islamabad. Ar trebui să aşteptăm relatările ziariştilor şi ale organizaţiilor non-guvernamentale. Din păcate, urmele se şterg uşor - cu toate eforturile, nici azi nu prea se cunoaşte adevărul despre sutele de morţi