M-am întîlnit anul trecut cu restul promoţiei 1990 a ceea ce era pe atunci Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" Bucureşti, din care fac parte. Ni se părea încă de pe atunci un lucru grozav că ne vom reîntîlni tocmai în anul 2000. Erau atît de mulţi cei care părăsiseră ţara - imediat sau de-a lungul deceniului - încît mi-am dat seama imediat că fenomenul avea o amploare mult mai mare decît îmi imaginasem pînă atunci. Pot mult mai uşor să explic de ce nu am plecat eu, în multiplele dăţi cînd am avut (am încă) ocazia de a o face. Provin dintr-o familie de cadre didactice pe toate direcţiile. Tata e, în plus, ardelean de origine. Serviciul public şi simţul datoriei l-am deprins de la el, care şi acum, deşi pensionar, conduce o casă de copii în care îşi petrece în medie 12-14 ore zilnic. Prin urmare, m-am simţit dator şi eu la rîndul meu să împărtăşesc studenţilor cîte ceva din experienţa acumulată la Oxford şi în SUA, unde am făcut mii de diapozitive exact cu acest gînd. Mai apoi, eram deja căsătorit şi întoarcerea părea să fie o bună soluţie (dar, ironic, sînt mai mult despărţit de soţia mea, care are la rîndul ei o carieră universitară în străinătate). În fine, mi-am croit în timp o poziţie relativ stranie, de struţo-cămilă: arhitect care scrie, teoretician de biserici, poet şi "filosof" etc. Aceste ambivalenţe nu mi-au făcut viaţa mai uşoară în nici unul dintre mediile respective, dar mi-au facilitat uneori obţinerea de proiecte sau de cărţi. De ce pleacă însă arhitecţii români în străinătate de tineri? Cel mai important dintre aceste motive de "fundal" este lipsa de orizont a lucrurilor care se petrec în ţară. Nici unul dintre guvernele post-decembriste nu a făcut vreo singură dată altceva decît să administreze crize. Nici măcar o singură dată vreunul dintre guvernele post-decembriste nu a oferit un plan de perspectivă mai lung decît un an şi de care să se f