- De ce nu-ţi place să dai interviuri la radio, la televiziune...? - Nu suport nici să mă privesc dimineaţa în oglindă, bărbierindu-mă... Nu aş accepta să mi se pună pe coperta unei cărţi, semnate de mine, chipul... - În ce măsură nu e o cochetărie? O demagogie a modestiei... O ipocrizie a setei de glorie. O... - A cîte şi mai cîte, ce să mai vorbim? Nu e nici o plăcere în a dori să te simţi bine. - Nu mă bagateliza: cred că te iubeşti mai mult decît te lauzi că te deteşti... - Nu, nu mă detest. N-am putut să urăsc pe nimeni niciodată, doar pe mine şi, cu vremea, nici pe mine - totuşi nu-mi place să mă uit la pozele mele, cîte sînt, pe unde sînt, asupra mea în orice caz nu. În schimb, am puterea să-mi citesc manuscrisele, oricît de neîmplinite, oricît de false, de eronate... mai ales cele anacronice. - Nu mă înduioşa... - Ani de zile am luat această trăsătură a mea drept un masochism. Apoi, cu puţină fantezie freudiană, am constatat că dintotdeauna nu mi-a plăcut deloc să mă dau în spectacol, să cînt la pian în faţa altora, să monopolizez discuţiile, să fiu în centrul atenţiei, să domin. Pe urmă am lărgit sfera observaţiei şi am descoperit cît de puţin suport eventuale elogii, vorbele bune - de orice fel şi oricît de puţine - fără să am, fireşte, iluzia că aş fi modest; mai mult ca orice însă îmi convin controversele, mă simt în siguranţă pe locurile unde mă ştiu vulnerabil. - Nu-mi vei spune că n-ai orgoliu. Atunci cum scrii? - Am, dar ţin morţiş să nu-l confund cu autolinguşirea. Autolinguşirea e la fel de periculoasă ca autocenzura. Cehov avea o vorbă, de cîte ori un început de elogiu se îndrepta prea hotărît spre el: "N-aţi observat dacă la magazinul din colţ se vindea marmeladă?". E un exerciţiu foarte bun - fie şi ostentativ, nu asta e primejdia cea mai mare... - de vigilenţă împotriva iradiaţiei excesive de sine: a şti să ţii modestia şi orgoliul la ega