Prin speciile rare de arbori, parcul este unic in Europa. Din grandoarea parcului boieresc au mai ramas doar citiva copaci, tufe si urzici. "Covorul" de mizerie si disparitia unor specii rare nu sperie autoritatile "Facerea'' Printre dealuri si paduri, un drum serpuieste usor. Daca te lasi furat de peisaj, te trezesti inconjurat de vechi haiduci care se uita mirati la masina. Dupa jungla de beton a orasului, ochii au nevoie de timp sa se obisnuiasca cu singele frunzelor. Ai zice ca padurile singereaza. Un fel de ''bun venit'' sau, mai degraba, un fel de a spune ''de ce ne tulburi somnul?''. Cind te astepti mai putin, cufundindu-te mai adinc in visare, apar niste case. E satul Valeni. Un sat ca oricare altul, asteptind pustiit caderea soarelui, ca totul sa prinda viata. Un ritual de seara tirzie, pe care multi l-au uitat. Miros de pamint, de frunze arse, focuri de miriste care se inalta ca o jertfa, spre Bendis, zeita pamintului. Undeva, la marginea satului, agonizeaza parcul dendrologic Valeni. E ultima granita dintre secole, granita care separa realitatea de poveste. Cindva, boierul Stircea a angajat un gradinar elvetian pentru amenajarea unui parc. Esente lemnoase europene, americane sau asiatice s-au impreunat intr-un balet irezistibil al naturii: carpeni din Carolina, arbori de lalea, brazi din Normandia, brazi argintii, larita, pini cu denumiri ciudate. Alaturi, o manastire medievala, cu ziduri vechi si turnuri arse de sarutul timpului. Poteci pietruite, pierdute odata cu cei ce-au iesit din poveste, poienite ascunse, tropot de cal neradator, asteptindu-si printul care-si ia ramas bun de la aleasa inimii. Imaginatia zboara, tese intrigi, dueluri, rugaciuni. Forme ciudate de copaci, zamislind umbre si mai ciudate, glasuri necunoscute de pasari, speriind trecatorii, o pinza de paianjen se rupe si se trece intr-un alt timp. Un timp in care calugari se plimba pe sub