In continuarea articolelor critice pe care revista noastra le-a publicat in ultimele luni la adresa politicilor culturale guvernamentale ale acestei perioade, gazduim o analiza a lui Doru MARES asupra unui nou proiect de „lege a teatrelor“. Politicile respective se cuvin – in genere – urmarite atent, examinate profesional si amendate acolo unde e cazul. Contribuind la acest proces cu puterile noastre, facem si constatarea ca e in continuare prea redusa – din pacate – reactivitatea mediilor intelectuale si culturale romanesti fata de administrarea zonelor aflate in raza de actiune a statului, deci pe cheltuiala contribuabililor si cu obligatia administratorilor de a da seama pentru realizari si esecuri.
Recent a avut loc la sediul Uniunii Teatrale din Romania – UNITER o prezentare a noului proiect de „lege a teatrelor“. Doru MARES a fost de fata si, cronicar teatral constiincios, consemneaza…
In lipsa de piine, circul preferat propus lumii teatrale dinspre clasa politica spre a-si trece timpul neocupat si spre a-si uita angoasele pare a fi taclaua de sedinta, cu prolongatii prin toate culisele, despre o lege a teatrelor, citeste oficial a „institutiilor de spectacole si concerte“. Treaba-i veche, ca sa zic asa, o parte din actanti e noua. Pentru amatorii de statistici, proiectul prezentat de curind la sediul UNITER trebuie sa fie cam al saptelea, de prin ’90 incoace. Mai toate cele precedente s-au pierdut prin cotloanele si sertarele Parlamentului, daca au apucat sa ajunga acolo. Povestea pe aceasta tema nu e alta decit orice poveste romaneasca postcomunista, si ramificatiile ei se suprapun aceluiasi desen politic, decizional dar si moral care ne defineste societatea la incheietura de milenii II si III. O poveste din est iritanta, dezamagitoare, la care concura toti, dar toti factorii sociali.
In orice caz, spectacolul intilnirii de la
