Poate ca la moartea unui mare poet nu ar fi potrivit sa vorbesc despre un alt artist. Poate ca ar trebui sa imi exprim doar admiratia fata de un mare spirit care n-a vrut sa imbatrineasca si sa uite ca este creator pina in ultima clipa a vietii. Caci Gellu Naum n-a fost un poet care sa-si spuna cuvintul in domeniul artistic doar pina la o virsta, ci a scris pina in ultima clipa, nefiind parasit in sufletul sau de acea pofta de a crea si de a se recrea in fiecare poezie, nici de acea perspectiva a lui homo ludens, care i-a animat pe colegii sai de generatie. El nu a incetat sa gindeasca asupra poeziei, iar atunci cind editorii nu mai erau interesati, la inceputul anilor ’90, de creatia sa, el a gasit de cuviinta sa-si publice lucrarile la Editura Litera, adesea folosita inainte de ’89 de autori care nu au fost agreati de regimul comunist (cum au fost poeti ai generatiei ’80, publicati in volumul Cinci).

Pe Gellu Naum l-am cunoscut abia cu citeva luni inainte de moarte. Am intrat in linistita sa casa din Domenii si ma simteam de acum patrunzind intr-o alta epoca. Totul imi aducea aminte de perioada interbelica, cel putin asa cum mi-o imaginam eu. De la fotoliul in care trona cu eleganta, pina la biblioteca urcata aproape de tavan si culoarea covorului. Lumina nu era binevenita in incapere, unde se pare ca aerul sau cuvintele aduceau viata intre pereti. La inceput, n-am observat ca sotia lui, Lygia, era nevazatoare. Si am inceput sa leg o conversatie cu poetul. Cum l-a cunoscut pe André Breton in timpul studiilor de la Paris, ce facea avangarda romaneasca si, mai ales, care era atmosfera acelor ani treizeci, cind pare ca totul se putea, iar orice obstacol putea sa fie darimat numai si prin citeva cuvinte. Ca, odinioara, zidurile Ierihonului cu trimbitele, asa, acum, prin cuvinte. Din cind in cind, doamna Lygia intervenea in discutie, si amintea amanunte, intrerupi