In 1980 Nicolae Manolescu are 41 de ani. Este in amiaza prestigiului: publicase, deja, 9 carti, ultima fiind primul volum din Arca lui Noe, cunoscutul eseu-istorie-analiza dedicat romanului romanesc. Prestigiul lui de atunci, mai greu de priceput de traitorii mai tineri de azi, este mult, mult mai mare decit titlurile pe care le poseda si functiile pe care le detine. Cronica literara de la Romania literara este asteptata cu emotie in fiecare joi dimineata: ea da tonul: Da sau Nu, Hm! sau Mda! Lansat si incurajat de George Ivascu, daca nu si protejat-menajat (azi, iar se pricepe greu ce era atunci), Nicolae Manolescu la 41 de ani este chiar o institutie (mai mult decit literara) in sine. Ne place sa recunoastem sau nu, ne convine au ba, acesta a fost (si este) adevarul. In deceniul ce va urma, pina in decembrie 1989, prestigiul lui ramine constant, autoritatea este stabilizata – nu are ce sa urmeze in ierarhiile oficiale; postul de lector universitar confirma inghetarea statutului (administrativ) academic maxim ce i se putea acorda. Mai mult decit atit nu permitea cimpul de manevra ideologico-politic al sistemului. Alaturi de ceilalti critici de la Romania literara – sa nu uitam ca N.M. nu facea parte din redactie, ci era doar (?!!) colaborator –, pe care nu-i putem omite daca vrem sa facem evaluari-in-trecut (Mircea Iorgulescu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu si, sa recunoastem, tot cu statut de colaborator, Eugen Simion), dar si cu contributiile substantiale ale unor Ovid S. Crohmalniceanu, Mircea Zaciu sau Lucian Raicu (pina la plecare…), Nicolae Manolescu concentreaza o directie si o normalitate a actului critic intr-o lume anormala.

Este greu de perceput azi intregul balet si toate bizantineriile posibile, atunci, in epoca, pentru a salva aparentele (dar si iluziile, sperantele, temerile, angoasele etc.) unei literaturi supuse tuturor presiunilor