Situata, din punct de vedere al limbajului plastic uzitat, la granita dintre teritoriile revizitate ale modernului si postmodernului, expozita Istorii- Fluture, pe care au (re)creat-o artistele Carmen Paiu si Elena Scutaru (Galeriile Curtea Veche), poate fi accesata cu metodologia aplicata morfemelor puse in relatie: locul lor comun ar fi desubstantierea, imaginea ca miraj/aura/exercitiu mnemotehnic, calitati in-operate cu ajutorul materiilor „moderne“ – vezi texturile din sirma, respectiv „viziunile incastrate“. Corecta, finalitatea estetica a unei astfel de asocieri limiteaza respectivul efort artistic la experimental, inserind in demersul conjugat un „ce“ gratuit care ne „minte“ in sensul jocului, al ludicului continut. Care nu este un simplu „pariu fara risc“ ce ar exploata seductia intelectuala a receptorului, copartas ce se autogratuleaza cu sesizarea „jocurilor secunde“.
Arta propusa de cele doua artiste refuza, pentru ca le este indiferent, fie sublimul, fie subliminalul – angajarea valorii de artist in dialogul potential cu publicul poarta spre o rafinare a eticii: mesajul pentru care s-a (con)lucrat este unul simplu, evident – jocul sau joaca de-a timpul; de aici, foarte probabil, tonalitatea grava a lucrarilor-mesaje, toate inscriptibile in registrul unui minimalism ascetic de nuanta memento mori. (Posibila declaratie de impasibilitate la orgasmiile mimate ale tehno-artelor, criante vide, satisfacute sa existe urlind, chiar atunci cind – sau poate tocmai pentru ca – nu au realmente nimic de declarat.)
Conceptual, ne este oferit un dialog amplu a doua texte/texturi ce se intretes alcatuind o incantatie de rudenie liturgica (in sensul de „impreuna-lucrare“), omagiu adus ideii de prezenta umana. Relevanta spirituala a gestului este, insa, cea care „motiveaza“ conceptul – corespondenta plastica este o urmare a deferentei simpatetice a artist
