S-a reeditat de curînd trilogia Somnul vameşului de Bujor Nedelcovici. Romanul a avut o istorie destul de zbucimată. A apărut într-o primă versiune în anii 1972-1977, în formă de ciclu romanesc cuprinzînd cele trei volume: Fără vîsle, Noaptea şi Grădina Icoanei. Orizontul de aşteptare nu era tocmai pregătit pentru o asemenea formulă, noutatea şi curajul de a propune o construcţie considerată desuetă au fost semnalate imediat. Modelul se pare că a avut succes şi a fost reiterat de Alexandru Ivasiuc sau Mircea Ciobanu. Chiar dacă serios afectată de preferinţa optzeciştilor pentru genul scurt, construcţia amplă a rămas pînă azi o datorie de onoare a romancierilor noştri. în fine, cele trei volume au fost reluate în 1981 şi rescrise într-o configuraţie nouă, supraintitulate Somnul vameşului.

Principala problemă care se pune azi în faţa unei asemenea reeditări, fiind vorba despre o carte importantă în epocă şi despre un autor omologat de public şi mai ales de critica literară, e bineînţeles aceea a recitirii. Pînă la a se ajunge la spinoasa problemă a revizuirii valorilor omologate anterior, înainte deci de a face orice fel de speculaţii de context politic şi istoric sau de valoare estetică autonomă, se pune această problemă simplă: mai poate fi citită azi această carte de peste şapte sute de pagini? De către cine? Şi de ce? Cu alte cuvinte: cum privim din punct de vedere estetic trilogia lui Bujor Nedelcovici şi în ce măsură ne mai interesează problematica ei.

Cele două componente nu pot fi separate cu uşurinţă. Pe de-o parte pentru că Nedelcovici nu e dintre aceia a căror scriitură să fie atît de respingătoare încît orice discuţie să se poată opri la nivelul formei. Pe de altă parte, pentru că unui asemenea roman, problematizant, filosofic, dostoievskian, nu i se pot aplica exigenţe îngust estetice. Ar fi simplu, de fapt simplist, să spunem că e un r