S-a stins Gellu Naum, una dintre "legendele" literaturii contemporane, printre ultimii supravieţuitori ai generaţiei suprarealiştilor din deceniul patru al secolului trecut. Parcurgînd lista lor - Geo Bogza, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Stephan Roll, D. Trost, Virgil Teodorescu, Geo Dumitrescu, Gherasim Luca, C. Tonegaru, Virgil Carianopol - e uşor de observat, în cazul multora dintre cei ce au rămas în viaţă după 1948, devierea către diferitele forme ale proletcultismului (V. Teodorescu, V. Carianopol şi chiar Bogza sînt exemplele cele mai izbitoare); explicaţia poate cea mai banală stă în împrejurarea simpatiei declarate a multora dintre tinerii suprarealişti ai anilor '30-'40 pentru stînga politică. Totuşi, Bogza, Geo Dumitrescu şi Gellu Naum au rămas (sau au revenit ulterior) la formula estetică a tinereţii, regăsindu-şi astfel verticalitatea, structura morală ce părea la un moment dat ameninţată; Gellu Naum e dintre puţinii care au rămas şi care n-au înţeles să se prostitueze într-o vreme a tuturor umilinţelor şi compromisurilor: în cazul său, exceptînd poate volumele Filonul (1952) şi Tabăra din munţi (1953) - cu totul nesemnificative -, se află puţine pete de culoare închisă (sub raportul compromisului estetic şi moral, desigur).

Într-o altă ordine, lirica sa are poate cel mai înalt grad de fidelitate faţă de paradigma poetică suprarealistă: revolta, insurgenţa, dereglarea simţurilor, halucinaţia, miraculosul, dinamitarea nivelelor imagistice şi metaforice de tip tradiţional, delirul, dicteul, umorul negru, oniricul - toate aceste "teze" importante ale doctrinei suprarealiste se pot regăsi întocmai la Gellu Naum. Am spus că el reprezintă o "legendă" a literaturii (şi vieţii literare) contemporane; sigur că modelul suprarealist, după o destul de scurtă revigorare în deceniul şapte (aici trebuie căutate sursele onirismului din anii '70, ca şi, în gene