Fascinaţia exercitată de memorii, documente, jurnale, scrisori n-a fost epuizată de timp, cum s-au grăbit unii dintre noi să spună, întoarcerea la ficţiune încă nu s-a produs, pasiunea, deopotrivă a cititorilor obişnuiţi şi a celor specializaţi, pentru literatura-document încă primează.

Altfel cum să se explice frenezia publicării corespondenţei Mihai Eminescu-Veronica Micle şi, iată, de curând scrisorile lui Marin Preda către Aurora Cornu, şi încă în a doua ediţie! (Marin Preda. Scrisori către Aurora Cornu, Editura "Albatros", Bucureşti, 2001).

Ideea destinatarei de a face cunoscute aceste scrisori, dincolo de vanitatea gestului ("o dulce vanitate", cum spune în "Argumentul" însoţitor), poate fi salutată în măsura în care un Marin Preda mai puţin cunoscut se înfăţişează cititorilor săi, probabil neverosimil pentru unii. Deşi sînt ale unui tânăr îndrăgostit, ele reconstituie în câteva secvenţe memorabile o perioadă istorico-literară controversată, obsedantul deceniu, epoca primului volum din Moromeţii, când scriitorul urmărea, preocuapt, viaţa literară şi propria creaţie.

Autorul Moromeţilor se destăinuie într-un moment fast al existenţei sale, într-un timp al bucuriei ("Da, acum iubesc, sufletul meu e destins şi bucuria se aşterne şi înfloreşte sub paşii mei", mărturiseşte într-o scrisoare), al cărei elogiu îl face într-un fel cu totul special, legat de viaţă şi de artă, de romanul pe care se hotărâse să-l publice totuşi, la îndemnul Aurorei, de destinul cărţilor în relaţia lor obligatorie cu cititorul: "...eu nu am voie să consider bucuria mea drept a cititorului, eu nu pot şi nu trebuie să uit că această bucurie de a trăi se va izbi ca de un zid de acei cititori în care există îndoiala că bucuria ar fi scopul vieţii sau că, în orice caz, bucuria e atât de împletită cu durerea, încât ar considera pe drept cuvânt, superficial, limitat "son