Abea când auzi zgomotul uşii trântite, îi reveni forfota care nu încetase bine în dormitorul de alături, auzi iar vocea ascuţită a femeii care o tot iscodise prin uşa băii şi dintr-odată chipul din oglinda în faţa căreia se rădeau bărbaţii se scufundă în întunericul din care îi apăruse. Nedumerirea îi apropie buza superioară de vârful bont al nasului şi înclinarea întrebătoare a capului rotund, cu părul scurt, desenă încă o cută adâncă, oblică, în masa de carne roză, de o surprinzătoare tinereţe, a gâtului îngroşat până la dispariţie.
O strigaseră. Lina, Lina-a-a... De câte ori? Nu răspunsese. Capul uimit se piti mai adânc încă sub povara ce încheia spatele rotund, gheb moale aruncat mai sus decât se vede de obicei, la înălţimea cefii. De când se îndepărtase de oglindă ochii îi clipeau mereu sub pleoapele căzute schiţând parcă o ultimă apărare, mecanică, inutilă ca zbaterea aripioarelor unui bondar întors pe spate. Oglinda vedea acum mai mult. Cămaşa prea îngustă prin care se ghiceau formele corpului dezvoltat după cu totul alte proporţii, şi alături de albeaţa stridentă a cămăşii, epiderma mată întotdeauna ascunsă a umerilor şi a pieptului. Uşa băii era încuiată. Oricum asta nu avea nici o importanţă. Plecaseră. Noutatea situaţiei o covârşi, dar nu se lăsă antrenată şi, printr-un proces pe care nu-l înţelegea, plecarea lor o făcu să se simtă parcă şi mai despuiată, zadarnic izolată de geamul opac al uşii, de cheia răsucită în broască.
Casa pustie din dosul uşii ascundea ceva nou, ceva duşmănos care se strecurase în locul lor în camerele goale şi faţă de care protecţia unui geam opac nu însemna nimic. Clipa tulbure străbătuse carnea adormită; o răcoare nemaiîntâlnită poate (cum nu se uita niciodată îndărăt, nu ştia) înfioră epiderma atentă deodată, trecând peste întinderi tot mai mari, mai ascunse, trecând şi retrăgându-se iar, revenind mereu. Par
