Afară-i vopsit gardu', înăuntru...
Farmecul Bucureştiului de altădată. Sigur că acest "altădată" înseamnă pentru fiecare altceva, ca interval trăit aici, ca memorie ce selectează diferit şi subiectiv lumea şi imaginile. De pildă, altfel decît în cărţile pe care le-am citit, altfel decît m-au făcut părinţii să-mi descopăr oraşul natal, cu totul altfel m-a purtat prin Bucureşti colega noastră, regretata Andriana Fianu. Cu ea am parcurs o istorie fascinantă a caselor, a arhitecţilor care le-au proiectat şi, mai ales, a poveştilor alese sau tulburătoare, poveştile familiilor care le-au locuit. N-am mai întîlnit o enciclopedie, patetică, ca Adi, care să fie capabilă să învie locuri moarte, să aprindă lumina candelabrelor, să comande vînzoleala de atunci. N-am să uit cum am ascultat, ore bune, asemenea poveşti adevărate, împreună cu Tudor Jebeleanu, la redacţie. Reacţiile noastre de uimire sau frenezie se reduceau la onomatopee. Cu gîndul la Adi, refac uneori, prea rar însă, unele din traseele noastre. E greu fără călăuză. Degradarea se accentuează, urmele existenţei unui oraş cu rasă se şterg sub privirile noastre tîmpe, ignorante, delăsătoare. Poveştile dispar. Încet, încet. Înainte, acum cîţiva ani, mai existau micii negustori şi casele care le adăposteau negoţul. Cizmari şi cizmării, remaieuze şi "Remaiem ciorapi", croitori şi croitorii. Undeva pe stînga, în capul străzii Temişana care coboară spre Radio, pe Popa Tatu stă scris pe o firmă nemodernizată CROITORIE. Eu căutam ţigări, cu o agitaţie îngrijorătoare, de drogoman. Mă fîţîi prin zonă. În cele din urmă întreb, pe cineva din cartier, unde pot găsi. Îmi arată croitoria. "De ce nu spune, mai bine, că nu ştie?" mi-am şoptit, iritată, în barbă. Şi totuşi, mă apropii. Şi intru. Înăuntru zăresc, cu stupoare, că locul stofelor este luat de rafturi cu ţigări, bomboane, băuturi răcoritoare. Şi alte miz
