Inaugurîndu-şi activitatea sub auspiciile lui G. Călinescu, Adrian Marino s-a disociat treptat de autorul Principiilor de estetică, în raport cu care ne putem da seama cu uşurinţă că prezintă mai multe disonanţe decît consonanţe, începînd cu un articol din 1945, intitulat Destinul criticului tînăr, nu înainte de-a fi elaborat Viaţa lui Alexandru Macedonski şi Opera aceluiaşi (publicate în 1966 şi 1967), care pot fi socotite un fel de urmare la cunoscutele cărţi călinesciene consacrate lui Eminescu. Spre deosebire de, bunăoară, Al. Piru, coechipierul d-sale din tinereţe, dl Marino n-a acceptat, de la un punct, o participare pur decorativă la o succesiune la care structura d-sale intelectuală, ca şi genul de interese derivînd din aceasta, nu l-ar fi îndrituit în substanţă. Tot a rămas însă ceva din lecţia magistrului: ambiţia afirmării "monumentale", chiar dacă pe o orbită mult diferită, un impuls edificator în sine ce se cerea ilustrat de o materie diferenţiată. Aşa a luat naştere, o dată cu Introducerea în critica literară (1968) şi Dicţionarul de idei literare (I, 1973), un soi de hermeneutică în care ideile sînt tratate substitutiv, ca "opere" şi "personalităţi" sui-generis, în temeiul unor ample analize şi incursiuni în istorie, cu o frenezie informativă copleşitoare. Neîndoios, Adrian Marino e cel mai de seamă teoretician literar pe care l-a avut literatura română, un constructor în această direcţie şi o personalitate cu meritate ecouri universale. Drept care ni s-a părut mai mult decît surprinzătoare cotitura d-sale de după 1989, cînd a părăsit aproape abrupt studiile de teorie literară şi comparatistice, îndreptîndu-se spre comentariul politic-ideologic, brusc înstrăinat de ce lăsa în urmă: "În timp ce eu aveam preocupări de actualitate ideologică, care m-au situat într-o parte a spectrului politic ideologic actual, din urmă veneau în mod imprevizibil tra