Emil Boroghină, fostul director al Teatrului Naţional din Craiova avea un stil aparte de a te invita la o premieră. Stil pe care l-am înţeles în timp. Făcea acelaşi tam-tam fie că era vorba despre un spectacol al lui Purcărete, fie că era vorba despre unul al Danielei Peleanu, pentru că, în primul rînd, în discuţie intra trupa. Avea o strategie extraordinară de a te aduce la Craiova. Cu orice preţ. Doar privindu-l în ochi, la faţa locului, intuiai realitatea, calitatea şi valoarea spectacolului. Iar el le ştia cel dintîi. În final, criteriile intrau în funcţiune şi stabileau, firesc, ierarhiile.
De ce am făcut această introducere? Teatrul Naţional din Bucureşti şi-a deschis stagiunea într-un mod spectaculos. În fiecare seară, altă premieră: Take, Ianke şi Cadîr (regia Grigore Gonţa), Amanţii însîngeraţi (regia Alexandru Tocilescu), Jocul dragostei şi al întîmplării (regia Felix Alexa), Scrisori de dragoste (regia Mircea Cornişteanu). Lucrul acesta este important pentru actorii teatrului. Atenţia tuturor este îndreptată asupra lor, li se pare că sînt mai preţuiţi, mai respectaţi, mai admiraţi, mai ocrotiţi, mai înţeleşi. Că redevin pioni majori ai societăţii. Orice artist are nevoie de asta. Pentru el, pentru ideea de teatru, de artă, de cultură. E minunat cînd cineva îşi propune să facă acest gest astăzi cînd salvarea din mizerie şi promiscuitate, din magma imoralităţii, şi chiar amoralităţii, pare a fi aceea individuală, pe cont propriu. Din păcate însă, vîlva şi fastul s-au concentrat pe un singur spectacol din tot debutul de stagiune atît de bogat. Şi, poate, nu cel mai reuşit: Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ioan Popa, în regia lui Grigore Gonţa, cu Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică în rolurile titulare.
În general, dacă nu ai neapărat o idee, atunci e greu de spus de ce te apuci să pui în scenă un text. E greu de înţeles ce a urmărit
