Dedicată dlui ministru

Vasile Dâncu

Aş vrea să vă aduceţi aminte cît de frumoasă a fost vinerea trecută. Înfierbîntat ca mierea topită în laptele aburind, aurul toamnei scînteia în fiecare frunză încă suspendată, oftînd a cer senin şi a iarnă ce vine. O certă nonşalanţă plutea în aerul brusc încălzit, obligînd doamne şi domni să deschidă nasturii modestelor - totuşi - haine ce mai poartă în ele mirosul naftalinei din dulapurile verii. Nu numai doamne şi domni, ci şi domnişoare; pe una am văzut-o chiar eu, trăgînd în jos - zuuum! -, fermoarul de la haina-i de piele, dezvelind un bust împulovărat asupra căruia privirile-mi, nu tocmai indiferente, au zăbovit o clipă cam lungă. În acea vineri de 9 noiembrie, pe la ora trei a amiezii, călcam asfaltul din faţa spitalului Marie Curie, în sudul Bucureştiului. De peste gard, priveliştea din curte nu părea veselă: pe o bancă răşchirată, cîteva mame în halate scămoşate - în braţe cu ţînci de cel mult trei ani -, vorbeau între ele cu mîna la gură; iar cearcănele uneia, ca şi paloarea apatică a micului ce-i stătea pe piciorul stîng, mi-au dat de înţeles că în peisaj doar mamele erau sănătoase. Altfel, chiar în faţa intrării în spital era o hărmălaie aproape ca la şedinţele de primărie la care participă dom' Băsescu şi consilierii PSD (asta era o informaţie confidenţială, nu ştiu ce mi-a venit să o scriu aici): trei cîini se alergau hămăind, iar în urma lor alerga un nene, în speranţa că-i poate despărţi. Dincoace de gard, pe trotuar, vînzătoarea de la chioşcul de ziare părăsise standul şi spărgea în dinţi seminţe alături de un bărbat ce îşi freca barba cu palma şi scuipa scurt, cu fereală (cred că şi el spărsese seminţe şi - neavînd la el guma cu xylitol şi nici cei şapte ani de acasă - acum îşi curăţa dantura). Iar povestea nici nu s-ar fi născut dacă în locul cel mai vizibil al chioşcului de presă nu ar fi tro