În această vară, ceva m-a împiedicat să aştern pe hîrtie - ca de obicei - cea mai frumoasă poveste citită sau auzită pe blocul meu august de gheaţă; o aveam, decupată din "Le Monde" - ziarele, nu romanele, rămîn pentru mine cele mai bune transmiţătoare de curent epic - dar mi s-a părut ireală, un basm nu o poveste, nuanţă la care mai ţin, nătîng în ale teoriei; era un reportaj dintr-un sat bosniac unde sîrbii şi musulmanii trăiesc - încă de pe vremea celui de-al "doilea" mondial - ca fraţii! "Un sat de nebuni" - zice-se - impenetrabil la ură, străin de orice purificare etnică, în care toţi ţin sărbătorile şi merg la înmormîntările "celorlalţi", copiii au aceeaşi şcoală şi părinţii ară şi culeg împreună. În războiul din anii '90, dezertorii sîrbi se ascundeau în cartierele musulmane, nimănui nu-i trecea prin cap să-i caute acolo, iar un general sîrb venit să ancheteze anomalia de la Balvjin a conchis cu dispreţ: "Aici nu există nici sîrbi, nici musulmani adevăraţi!". Nu, nimic nu mă îndemna să popularizez basme de adormit şi manipulat opinia publică. Acum, fiindcă mi s-a dat ceva căldură în bloc, nu vreau să mă prindă zăpada fără să fi pus pe hîrtie cea mai frumoasă poveste a toamnei apuse, citită în "Celebrare hasidică", scrisă de Elie Wiesel (Ed. Hasefer 2001), în traducerea Magdalenei şi a lui Alexandru Boiangiu; nu ţin să dau explicaţii la presantul avînt cu care o transcriu, cu cîteva săptămîni înainte de încheierea primului an din cel de al treilea mileniu - ca să mă exprim aşa, rece, fără de adjective.
"Undeva la Cracovia, pe cînd mai existau evrei în Cracovia, evrei cărora le era teamă şi să viseze noaptea, a fost odată un bărbat numit Aizic, fiul lui Iekel. Cuvios, sărac şi pe deasupra naiv, dezarmat în faţa vieţii, se frămînta tot timpul: avea de plătit chiria, de dat bani măcelarului şi educatorului, trebuia să-şi îmbrace fetele, să le mărite şi
