Războiul împotriva terorismului i-a permis premierului britanic, Tony Blair, un loc privilegiat în lumina reflectoarelor. În timp ce preşedintele american stă acasă, ocupat cu reorganizarea democraţiei domestice, Blair circulă neobosit prin lume, în vizită la prieteni adevăraţi şi la amici nesinceri, aflaţi în poziţii strategice, pledînd pentru necesitatea consolidării alianţei mondiale. Alianţă în care ţara sa ocupă un loc special: prin disponibilitatea declarată, din prima clipă, de a participa cu trupe alături de americani la acţiunile militare din Afganistan, Marea Britanie a arătat din nou lumii că, în clipele de restrişte, "legăturile speciale" sînt mai puternice decît alianţele militare sau tratatele politice anterioare. Activismul său este apreciat de unii dintre concetăţenii săi ca o revenire a ţării la statutul de mare putere mondială, adversarii din partidul conservator consideră însă că el se umileşte în rolul de ambasador al Statelor Unite în ţări cum e Siria, al cărei conducător nu se jenează să-şi manifeste public dezacordul cu obiectivele politicii anglo-americane din Orientul Mijlociu. Încrezător în steaua lui, Blair se angajează tot mai intens în acţiunile de reformulare a alianţelor din lumea de după talibani. Prim ministru într-o ţară a cărei afiliere europeană este extrem de restrictivă, Tony Blair afirmă uneori că el e hotărît să integreze deplin Anglia în UE, printr-un referendum mereu amînat, în aşteptarea unei majorităţi sigure. Acum nu e cazul şi Marea Britanie face şi nu face parte din Europa unită, refuzînd multe dintre proiectele comunitare, dintre care cel mai important este cel al monedei unice. Nu fără legătură cu acest statut ambiguu, cina organizată de Blair la începutul lunii noiembrie a născut reacţii de adversitate care nu ţineau numai de reputaţia proastă a bucătăriei britanice. Recent, mai existase un precedent, potenţial