La început, asemenea multor turişti veniţi din Vest, oraşul, cu maşinile parcate la marginea străzii, cu dughenele şi micile sale ateliere de vulcanizare, îmi amintea de acel parfum dintre cele două războaie (deşi m-am născut mult timp după...). Dar încetul cu încetul, această realitate s-a adeverit a fi foarte parţială. Într-adevăr, ce am putea spune de telefoanele mobile, de maşinile ultimul răcnet, care se afişează cu din ce în ce mai multă vehemenţă. Pînă şi în cartierul istoric Lipscani, căsuţele dărăpănate cedează încetul cu încetul locul impresionantelor imobile de birouri, cu faţadele din sticlă şi, de fapt, Bucureşti este un oraş în mişcare, în tranziţie, un oraş care se îmbracă, treptat, în culorile Occidentului. Aparenţele se schimbă, dar spiritul rămîne acelaşi, iar seniorii de ieri fac loc seniorilor de astăzi, cu toate extravaganţele permise de modernitate. Dacă vilele construite pe la 1900, inspirate de o multitudine de stiluri, aminteau trecătorilor cultura şi avuţia proprietarilor - maşinile de lux, cumpărate la preţuri exorbitante pe care le vedem astăzi au aceeaşi funcţie: să arate reuşita socială. Putem chiar vedea, în micii mafioţi care se folosesc de ultimele rafinamente tehnologice, aceleaşi aparate pe care le deţineau şi seniorii epocii feudale, izlolaţi în curţile lor, cu o armată de supuşi ce le alimentează lada cu galbeni - adică puterea lor (lanţ de aur de mai multe kilograme şi altele). Altfel spus, sub aparenţa modernităţii, comportamentele evoluează într-un ritm mult mai lent, antrenînd cîteodată un decalaj greu de acceptat de către străini. În mod paradoxal, utilizarea excesivă a modernităţii reflectă adesea un spirit feudal, dacă nu chiar arhaic. Bucureşti mai lasă impresia de anarhism, fără însă ca acest termen să fie înţeles în sens peiorativ...
Un drum de o sută de metri te poate duce din mediul urban la ţară, sau di
