Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Şi la toate au pus capac afişele care anunţau un spectacol de operetă cîntat de nimeni altul decît de Ion Dacian. Visul de a asista la un astfel de spectacol nu era, pentru mine, realizabil. Venisem cu treburi, însoţit şi cu banii număraţi. Dar spectacolul străzii, cu tramvaie, automobile, cu vitrinele strălucitoare şi pline de mărfuri atrăgătoare, tot acel vuiet, totul mă uluia şi priveam năuc în toate părţile, neputîndu-mi reveni. De la Gara de Nord, spre zece dimineaţa, nimerisem în acest furnicar care mă uluia efectiv. Persoana care mă însoţise mă privea uimită şi mie aproape că-mi pierise graiul. Am realizat, instantaneu, că micul Paris e o realitate de netăgăduit şi că mie mi-a fost hărăzit să-l contemplu aievea. Depăşise tot ceea ce credeam despre un mare oraş, o mare capitală şi, de aceea, nu-mi mai reveneam din uimire. Amintirea aceea de atunci, a primului contact cu Bucureştiul tentacular, dădea la o parte tot ce citisem (ah, povestioarele sămănătoriste şi, mai ales, romanul lui Cezar Petrescu Bucureşti, oraşul prăbuşirilor!), în locul imaginilor de nenorociri inventate scriptic rămînea realitatea unui oraş fascinant. Am mai fost de cîteva ori în Bucureşti. Dar acea primă impresie, aproape halucinantă, n-am retrăit-o niciodată. Apoi, în 1951, mi-a fost dat să ajung student la Bucureşti. Eu, prudent (îmi rămăsese ceva în cuget din lecturile din Cezar Petrescu şi alţii asemenea), alesesem Clujul. Dar cînd, după examenul de admitere, am venit la facultate, am aflat cu stupoare că, de fapt, Facultatea de Filozofie din Cluj se desfiinţase şi că studenţii se mutau la Bucureşti. Vestea m-a uimit. După verificări de dosar, am izbutit să trec, atunci, de a