Prima dată cînd am văzut cel mai de sus Bucureştiul noaptea a fost pe la şase ani, cînd am urcat pînă la ultimul etaj al Interului. Mai întîi am vorbit jos cu portarii şi le-am explicat că nu sîntem turişti străini, ci doar nişte bucureşteni obişnuiţi care n-au admirat niciodată de sus panorama nocturnă a propriului lor oraş. N-au avut nici o obiecţie, ba mai mult, ne-au condus şi pînă la lift. În lift m-am simţit ca în avion, aveam un gol în stomac de emoţie, număram etajele care mă despărţeau de imaginea pe care mi-o închipuisem aproape fantastică, ca într-un fim SF, cu o explozie colorată de lumini mişcătoare, cu bulevarde care se vor vedea ca în palmă ca nişte piste de decolare şi cu siluetele blocurilor proiectate pe cer. N-am văzut nimic din toate astea; oraşul pe care ar fi trebuit să-l percep ca pe o dinamică entitate, extrem de vie şi de fluidă, a unei alte galaxii, zăcea undeva, în beznă, mort la picioarele mele. A trecut timpul de la acea panoramă ratată şi mă aşteptam ca încet, încet, Bucureştiul să înceapă să arate ca orice capitală europeană, noaptea (vezi vederile cu Parisul de sus, de pe la célèbre tour Eiffel, sau cu Roma din elicopter, de deasupra celor şapte coline sau chiar cu Atena cu o acropolă luminată a giorno, într-un strălucitor galben violaceu). M-am bucurat cînd au apărut primele firme şi reclame luminoase, cînd felinarele de pe străzi nu se mai stingeau din cauza penelor de curent, cînd anumite clădiri erau scoase în evidenţă de becuri montate, cu destul bun gust, sub anumite cornişe sau la baza anumitor coloane. Aproape totul s-a oprit aici. De pe balconul meu, etaj opt, într-o zonă centrală, pot vedea, în fiecare seară, Casa Poporului, într-o lumină palidă, galben-portocalie, acelaşi Inter cu două şiruri de beculeţe insipide (iarna se montează nişte brăduţi din beculeţe, cu o strălucire sărăcăcioasă), blocul Xerox, fostul hotel "