S-au schimbat atît de puţine în cartierul Pajura, încît te întrebi dacă nu cumva, odată ajunşi la Casa Scînteii - pe atunci -, revoluţionarii nu au făcut brusc cale întoarsă. Aproape totul a rămas ca înainte. Ca să pătrunzi în cartier, treci pe sub pod: podul Constanţa dacă vii dinspre Griviţa sau podul de la Hotel Parc, dacă ai avut drum pe la Casa Presei. La cea mai mică ploaie, podurile erau inundate, iar Pajura se transforma într-un fel de Macondo, un ţinut între ape. Nici camioanele nu mai treceau. Una din distracţiile copilăriei mele era să vedem cine a mai rămas sub pod după ploaie. Cea mai tragi-comică amintire este aceea a nuntaşilor care au rămas cu Dacia între ape. Mireasa, a cărei rochie nu mai avea poale albe, ci cafea-cu-lapte, plîngea, în timp ce mirele şi probabil naşul încercau să împingă maşina. Vîntul dărîmase păpuşa de pe capotă. Căzută într-o rînă, micuţa creatură de cauciuc zîmbea nu se ştie cui. Cînd îmi vizitam rudele din alte cartiere, mă simţeam oarecum ruşinată. Noi nu aveam în Pajura străzi cu nu ştiu cîte semafoare, intersecţii, blocuri cu zece etaje, ori macarale. Toate astea mi se păreau culmea urbanităţii, fiindcă aşa învăţasem la şcoală că ar trebui să arate un oraş. Aşa arăta oraşul din cartea de română ori de rusă. De aceea, de cîte ori mergeam cu bunicul în centru - de cele mai multe ori la librăria de la Dorobanţi, să cumpărăm cărţi - aveam senzaţia că merg la oraş. Spuneam că nu s-a schimbat aproape nimic... Bătrînul 331 are exact acelaşi traseu, Cart. Dămăroaia - P-ţa Lahovary, doar autobuzele sînt acum din acelea cu geamuri fumurii. Cobori la staţia Jiului şi treci calea ferată care porneşte dintr-un depozit de materiale de construcţii. Cînd eram copil botezasem locomotiva roşie Mariţica, iar pe cea gri Costel. Costel era tare caraghioasă, avea un far alb şi unul verzui, de parcă fusese la chef cu o seară înainte. Şcoa