Atunci cînd vorbim despre Oraşul Luminilor, ni se umezesc ochii de drag de el, pînă într-acolo încît uităm, orbiţi, de datele empirice ale odraslei sale din flori, care nu ajută deloc pe visător în a susţine mai sus menţionata comparaţie. Nu contest că, la finele prea-lungului secol nouăsprezece, va fi existat intenţia de a croi un Bucureşti frînc: arhitecţi de toată mîna de pe acolo şi-au găsit sălaş pe aici şi comenzi. Au desfigurat, "restaurîndu-le", mînăstiri seculare. Au ras hanuri (caravan-seraiuri) spre a face loc pălăţelelor şi micilor bulevarde à la manière de Napoleon III & Hausmann. Desigur, CEC-ul este stimabil prin comparaţie cu stîrpitura care-l ocultează acum*; dar, cu excepţia domului de sticlă, el nu are nimic uimitor de arătat. Şi chiar dacă va fi existat această intenţie cu o sută de ani în urmă, singura preocupare a secolului trecut autohton a fost, dimpotrivă, aceea de a sabota modelul. Neoromânescul a fost anti-eclectic, prea puţin beaux-arts-ist şi, deci, anti-parizian. Perioada interbelică, modernizatoare, a venit cu block-haus -uri şi uzine Ford, cu arhitectură "mauro-florentină" ("arhitectură românească de rit spaniol", cum o numea subţire, în deriziune antisemită, epoca). Poate doar scurtul episod tîrziu-corbusierian al anilor şaptezeci, de pe urma căruia am rămas cu hotelul Intercontinental şi cu Teatrul Naţional, să mai aibă parfum francez. I-a urmat însă epoca demolărilor şi a edificiilor acelui "Versailles al nostru" (Casa Poporului), unde asemănarea cu intervenţiile hausmanniene este de evitat, fie şi doar de teama ridicolului comparaţiei. Deja acel proiect participant la concursul de idei al UAR (1991), ce propunea o "mare piramidă din micul Paris" care să acopere cu/ să îngroape în sticlă Casa Republicii reprezintă prohodul modelului parizian în ce priveşte Bucureştii. Prin urmare, nu (mai) există nici un "mic Paris" şi nici n