I se spune, familiar, prescurtat şi oarecum tandru, N.C., pronunţat nece. Uneori, în acelaşi registru, i se mai spune şi N.C.M., neceme, prin adăugarea iniţialei patronimicului, iar pentru amici este, simplu, Nae. Domnu' Nae . Fireşte, cu necesara, chiar inevitabila clipire complice întru Caragiale, din amplul vechi partid al descendenţilor căruia şi face de altfel în mod natural parte. Deşi nu este nici valah, nici grecotei. Născut într-un sat din Moldova cu 60 de ani în urmă, Neculai Constantin Munteanu, fiindcă despre el e vorba, a venit însă în Bucureşti aproape adolescent. Aici, mai precis în lumea redacţiilor culturale, s-a şi format, deşi veritabila descoperire de sine avea să vină tîrziu, după o fractură biografică petrecută în anii maturităţii. Cronicar de teatru şi de film la jumătatea anilor '60, jurnalist "cultural" la televiziune, negăsindu-şi însă nicăieri locul într-o lume care se desfigura tot mai mult, N.C. Munteanu face, în 1977, ceea ce puţini au îndrăznit - se asociază mişcării Goma. Devenit indezirabil, va fi şi el, după "modelul" original inventat de autorităţile comuniste din România acelor ani, zvîrlit peste graniţă, prin eliberarea unui paşaport a cărui aprobare avea semnificaţia, mai mult sau mai puţin sugerată, a unei invitaţii la plecare definitivă. Ajuns în Germania în toamna aceluiaşi an, practică tot felul de îndeletniciri cu funcţie alimentară, de supravieţuire - vinde ţigări într-o tutungerie de gară, lucrează într-un magazin de blănuri şi... citeşte Scînteia, antidot pentru eventuale nostalgii. După aproape doi ani, începe să colaboreze la Europa Liberă , unde în curînd va fi redactor, în secţia română. A fost o a doua naştere: timp de peste un deceniu, deceniul care avea să fie ultimul din existenţa regimului comunist de la Bucureşti, românii şi-au sărat inima ascultîndu-l, seară de seară, cum le vorbea de la microfoanele mü