În februarie '90, am făcut prima grevă, numai clasele de la gimnaziu. Vroiam s-o dăm jos pe directoarea adjunctă, cea care obişnuia să ne ameninţe că "dacă nu sînteţi cuminţi, o să vă bag în beciul miliţiei, cu şobolani". Ne-am adunat în holul din faţa cancelariei, am cooptat-o şi pe femeia de serviciu căreia îi plăcea ideea şi am început să strigăm "jos", aşa cum văzuserăm la televizor, şi alte lozinci inventate ad-hoc, dintre care una ţin minte că era "Nu mai vrem careu!". Eu care fusesem patru ani comandantă de detaşament şi, într-un fel, turnătoare, apoi, prin ianuarie, chiar la începutul trimestrului II, proclamată de către "conducere" şefa clasei, stăteam undeva în spate, în expectativă şi intuiţia îmi spunea să nu mă implic. Într-adevăr, după jumătate de oră, greviştii au fost împrăştiaţi cu ameninţări de genul "vă dăm pe mîna poliţiei care e mai rea decît miliţia", "am chemat sectoristul şi acuma vine...". Ne-am întors în clase, capii răzmeriţei au fost repede depistaţi şi li s-au aplicat lovituri cu linia la palmă, iar femeia de serviciu a fost dată afară. Curînd s-a renunţat la greve şi la revendicări, căci a început războiul "depeşarilor" şi al "metalliştilor". A fost un război crunt şi sîngeros care a durat vreo trei ani. "Depeşarii" mîzgăleau tablele şi pereţii cu iniţialele formaţiei: D.M., plus trandafirul roşu de rigoare, ca simbol. "Metalliştii" ştergeau inscripţiile şi scriau "Metallica" şi "kill'em all!" (numele primului album), apoi îi fugăreau pe "depeşari" prin toată şcoala, îi frecau pe faţă cu buretele plin de cretă, le turnau guaşe în păr şi îi împroşcau cu cerneală. De obicei, ieşea cu bătaie, urmată de veşnicele corecţii "oficiale", la palmă. Mai erau şi cîţiva raperi sau fani "michael", neutri, care "şi-o furau" constant cînd de la unii, cînd de la alţii. Cam în aceeaşi perioadă s-a deschis în sala de sport cursul de karate la care